– Înțeleg că vă place muzica clasică ?
– Ei, n-aș putea spune că-s chiar fan. Am moștenit discurile de la mama soției. Pickup-ul vechi, unul portocaliu, dacă îmi amintesc eu bine, adus din Rusia, s-a stricat. Așa că am cumpărat unul nou. Dar nu l-am mai folosit de mult.
– Și le-ați ascultat pe toate? Discurile, vreau să zic.
– Sincer să fiu, n-am apucat încă. Soția mai ascultă uneori, după o gardă. Eu nu. Știți cum e. Servici, treburi administrative în weekend, nici nu-ți dai seama când îți trece viața.
– Aveți dreptate. Uneori mă gândesc că nu ne lăsăm destul timp pentru noi. Eu sunt cel mai bun exemplu. Am tras ca un sclav toată viață ca să ce? Să cad pe o trecere de pietoni .
Se trântește pe canapea și se ia cu mâinile de cap. ii bubuie capul de durere, asa imi zice. Îi aduc un pahar cu apă și o aspirină. O înghite. I-aș fi putut da orice și ar fi înghițit. Ezit să-i propun un pahar cu whisky. Dacă ar avea tensiune, l-ar putea ajuta. Dar de unde să stiu eu dacă are tensiune sau nu? O fi doar dezhidratat. Și atunci te doare capul de simți că-ți pleznește.
– Să vă fac un ceai? Sau poate o limonadă? Gen, cumpărată de la Mega. Soția le are cu lamaiile, menta, cică o relaxează. Eu prefer să cumpăr gata făcută.
– Nu, nu, o să treacă, nu vreau să deranjez. Deja vă sunt dator vândut. Nici nu știu cum să vă mulțumesc. Dacă nu erați dumneavostra, ajungeam la Județean.
– Ei, lăsați. Important e să vă simțiți mai bine. Știți cum se spune : “sănătatea înainte de toate”.
– Aveți perfectă dreptate. Așa se spune. Doar că realizezi treaba asta când e prea tărziu. Când dai cu capul de tocul ușii. În fine, știți ce vreau să spun.
– Înțeleg foarte bine. Și eu mă gândesc de multe ori la asta. Adică, știți cum e. Toată săptămâna aștepți să vină weekend-ul. Până să realizezi ce mișto e în weekend, a și trecut. Apoi e din nou luni și aștepți din nou week-endul.
– Și așa îți trece viața.
– Exact. Pe reede inainte.
– Nu vreau să abuzez de ospitalitatea dumneavoastră, dar cred c-aș bea ceva tare.
– Chiar ziceam să vă propun. Dar nu știam dacă. Știți. Doar medicii știu.
Scot din comoda de lângă televizor două pahare și torn două degete de whisky, în fiecare. Zâmbesc. Chestia asta cu “două degete” m-a amuzat întotdeauna. Poate fi oricât de mult sau oricât de puțin.
– Eh, chiar credeți că ei știu? De doctori zic. O iau și ei ca la carte. Dar viața bate întotdeauna cartea, nu-i asa?
Ciocnim. Apoi, apropos de medici, îmi povestește cum a fost când a întâlnit-o pe ea. Pe femeia vieții lui, înțeleg? Dau din cap că da.
– Totul e complet aleatoriu. Nu credeți? Și nu zic numai de dragoste. Zic așa, în general.
– Cred că aveți dreptate. Suntem la un milimetru distanță de orice. Cum s-ar spune.
La un milimetru distanță de dragostea adevărată a fost și el. Dacă nu-și scrântea glezna, la schi, n-ar fi întâlnit-o pe ea. Ea, cu e mare. Ar fi putut pleca în Spania, cum era planificat, dar zborul fusese anulat. Știți cum e, se întâmplă. Soarta. Și așa, a ajuns la spital. La Județean.
– Știți, multă lume din orașul asta crede că Județeanul e de căcat. Scuzați expresia. O fi. Dar nu asta contează pentru mine. Pentru mine contează că acolo am intanit-o pe ea. – Cu e mare? – Coup de foudre, cum ar spune francezii. Înțelegeți?
Înțeleg.
ÎI torn al doilea whisky. Îmi spune că i-a mai trecut durerea de cap. Zâmbesc. Îmi torn al doilea whisky.
Continuă.
– Mi-a spus că durerea va scădea, cu timpul. Și mi-a dat algocalmin. Da, da. Pe rețetă. Două pe zi, până când imi va trece.
– Și, a trecut?
– Durerea da, ea nu. Niciodată. E complicat. Nu știu daca ar trebui să vă spun toate astea. Dar, față de necunoscuți, îmi e mai ușor să vorbesc. Mi-am înșelat nevasta ani de zile.
– Înțeleg.
– Nu cred că înțelegeți. De multe ori îmi spun că merit tot ce mi se dă. Si de durerea asta de cap zic.
– Cum mai e cu durerea?
– E mai bine. Din ce în ce mai bine.
– Dacă tot ați adus vorba despre discuri, cred că v-ar prinde bine un pic de muzică clasică. Ce ziceți?
Dă din cap că da. Zâmbește. Și ei îi place muzica clasică. Ea, marea lui iubire, înțeleg oare? Înțeleg.
– Știți, ne știm de multă vreme. Eu și cu ea. Când ne-am întâlnit, erau alte vremuri. Spitalul Județean era altceva. Dar, știți cum e.
– Totul e aleatoriu, aveți dreptate.
Pornesc pickup-ul. Aleg, la întâmplare, Ceaikovski.
Îi torn al treilea whisky.
Îmi torn al treilea whisky.
Îi spun:
– Nu vi s-a întâmplat niciodată să vreți să fiți altcineva? Adicănu oricine altcineva, o persoană anume.
Soarbe. Nu raspunde imediat. Întorc discul. Zice:
– Dar dumneavoastră, vi s-a întâmplat?
Are peste un metru optzeci. Zic asta pentru că eu am un metru optzeci și cinci și el e doar un pic mai scund decât mine. Încă nu știu cum îl cheamă, dar știu că-l doare capul foarte tare. Și nu vrea să chem salvarea. L-am prins fix înainte să cadă și, probabil că asta l-a salvat. Ar fi ajuns la secția de urgență a Spitalului Județean. În fine, asta e părerea mea. În orașul în care locuiesc majoritatea oamneilor sunt de părere că nu trebuie să ajungi la Spitalul Județean.
Datorită mie, el n-a ajuns. L-am prins fix înainte să dea cu capul de astfalt. M-a privit și a dat din cap, a mulțumire. Cel puțin așa mi s-a părut mie. L-am ajutat să se ridice. S-a sprijinit de mine și, șontâc – șontâc, a reușit să ajungă până pe trotuar. După care,mi-a spus că-l doare rău capul. Dar nu vrea să chem salvarea.
Am chemat un taxi. Parcului numărul cinci, scara B. Zece lei. Am urcat pe jos cele patru etaje. A durat mult să urcăm pe jos cele patru etaje.
Apartamentul douăzeci.L-am invitat înăuntru. I-am arătat canapeaua. Să se întindă. Să ia loc. Să se odihnească. Mi-a mulțumit și m-a întrebat daca îmi place muzica clasică. I-am răspuns că mie nu, dar soției mele, da. Ceaikovski, în mod deosebit, între doua gărzi. M-am prezentat.
– Tom Ripley.
– Ca-n film?
– Fix ca-n film.
Apoi i-am adus o aspirină. A înghițit-o fără să se uite ce înghite. I-aș fi putut da orice.
Abisuri 
Lasă un comentariu