Abisuri

Dragile mele,

Ce mai faceți ? Nu v-am mai scris de ceva vreme pentru că am fost ocupată cu mutatul. Ei, da, orice are un început și un sfârșit. După nouă luni de Clermont Ferrand  a sosit momentul să mă întorc în Paris. Cine ar fi crezut că o să-mi vină să plâng că trebuie să mă întorc în Paris? Câți oameni normali ar intra în depresie dacă ar fi obligați să se întoarcă în Paris. Doar o ciudată ca mine ar putea avea asemenea reacții, nu? Dar asta e, știți cum se spune: « nu poți controla ceea ce nu poți controla ». This is it și cu Dumnezeu înainte. Ce-o fi, o fi. 

Singurele părți pozitive ale întoarcerii în Paris sunt, una la mână, că mă simt mai aproape de casă – și chiar sunt mai aproape, cu cel puțin 4 ore, cât dura traseul cu trenul de la Clermont Ferrand la Gare de Lyon și, de la Gare de Lyon, la aéroport- și, a doua la mână, că nu voi mai fi atât de singură cum am fost când am ajuns prima oară în Franța. Patronul a angajat încă patru din foștii mei colegi de la centrul de calcul, ceea ce mă face să mă simt un pic mai bine. 

Să nu credeți că m-am bucurat când am aflat că centrul de calcul s-a închis după ce aproape toți programatorii au plecat în Franța, inspirați fiind de exemplul meu. Nu, normal că nu m-am bucurat să aflu asta. M-am simțit doar un pic mai puțin pierdută în spațiu și în timp și mai puțin îngrozita de cei 18 m2, cu tot cu bucătărie și baie, în care voi fi obligată să locuiesc de acum încolo. În fine, până voi decide să fac pasul următor. Care o fi ăla, numai Dumnezeu știe. 

Vă las acum, că trebuie să mă culc, e deja târziu și mâine merg la un interviu, în capătul celalalt al „regiunii pariziene”. Tot un fel de cucuietii din deal, doar că un pic mai la nord. 

Voi cum sunteți? 

Vă pup.