Abisuri

De fiecare dată când se întâmpla, se retrăgea în “camera lui” și se închidea în dulapul cu lenjerie. Nimeni nu se gândea niciodată să-l caute acolo. Iar el se simțea bine acolo, printre cearceafuri și fețe de pernă mirosind a proaspăt. Cât putea să se simtă de bine cineva în situația lui. Acolo își putea închide urechile, da, pur și simplu, le putea da volumul pe minim, să nu mai audă țipetele. Farfurille sparte, pe gresie. Oalele trântite pe jos. Ușa de la intrare izbită de perete. Suspinele înăbușite ale mamei. Acolo îi era bine, cu toate că ura din tot sufletul momentele acelea în care “se întâmpla”. Prima oară s-a întâmplat când avea zece ani. Sau, poate, nu fusese prima oara când i se întâmplase dar de ea își aduce el aminte ca fiind “prima oara”.

Cearta izbucnise din nimic. Nimic important, cum ar veni. Așa o auzise pe maică-sa povestindu-i, la telefon, prietenei ei cele mai bune, Mirela.

– Cică de ce-am lăsat geamul la sufragerie deschis. Să se aerisesca, de-aia l-am lăsat. Că o casă se aerisește, din când în când, chiar dacă afară e gerul Bobotezei. Las’ că n-om muri pentru zece lei în plus la factura de gaz, așa i-am răspuns. De parcă i-ar da el, banii pe facturi, că lui nu-i ajunge salariul pe băutură, d-apăi pe-altele. Când a auzit că-i țin piept, s-a enervat și mai tare. Uite așa, a scos setul de farfurii primit cadou la nuntă, da, ăla frumos, cu flori albastre, da, praf le-a făcut pe toate. Că alea nu costă, alea au fost pe gratis. Dar te pui cu omul beat? Ce să zic, n-am zis nimica. Și asta cred că l-a enervat și mai tare. Să dărâme tot apartamentul, dacă așa vrea. Și tot blocul, dacă asta îl face să se simtă mai bine. Dar mie să nu-mi mai vină în casa beat, că mi-l sperie p-ăsta mic. Să plec? Dar unde naiba să mă duc? C-un copil mic după mine? Să plece el, să scăpăm odată de nebunia asta. Dacă m-am gândit să-l las? Normal că m-am gândit. Și m-am răzgândit. Ce-o să zică lumea? Păi cum să nu-mi pese de lume? Clar că nici așa nu-i bine. Ce să mai zic tu, Mirelo, poate i-o veni odată mintea la cap. Nu crezi că se mai poate schimba? Precum intuise bine Mirela, el, cel mare nu se schimbase deloc

Dar el, ăl mic, el știa cum să facă când se întâmpla să se întâmple. El se închidea în dulapul cu lenjerie, scotea fotografia cu bunicii din partea mamei din buzunar, după care își astupa urechile și se imagina undeva, departe, în curtea din spatele casei, cea ce dădea în Olt. Acolo îi placea să evadeze când se întâmpla să se întâmple. Bunica știa că-i acolo și-i aducea un porumb fiert, o clătită cu gem de prune sau o felie de pepene roșu, după cum se nimerea. Iar el, cu volumul urechilor dat la minim, el închidea ochii, să simtă mai bine gustul. Gustul copilăriei, cum ar veni.   

Text după imagine.