Abisuri

Dragile mele,

Ce mai faceți? Eu am intrat într-o rutină care mă enervează maxim. « Metro, boulot, dodo » cum i se spune pe aici. Patronul mi-a găsit de lucru în partea cealaltă a « regiunii pariziene », drept pentru care, în fiecare din cele cinci zile lucrătoare ale săptămânii, «mă dau» cu RER-ul, un fel de metrou care circulă sub metroul obișnuit, până în suburbii. Ceea ce este bine, este ca e direct, de la Défense până la capătul din est, unde cobor. Ceea ce nu-mi place deloc este faptul că distanțele sunt mari între stații, și totul se întâmplă, cam 80% din timp, sub pământ. Acolo am senzația că o să mă transform într-un șobolan mare și gras. 

De la Défense până în Boissy Saint Léger – asa se numește orășelul în care se află firma la care lucrez – fac 45 de minute. Timp suficient să termin trei capitole dintr-o carte. Asta în cazul în care am norocul să găsesc un loc. În general, până la Vincennes nu găsesc loc. Și atunci, în lipsă de altceva, cu căștile pe urechi și cu muzica dată tare, privesc oamenii. Ieri am privit mult timp un bărbat creț, cu ochii verzi. Stătea sprijinit de una dintre barele de plastic gri și citea o carte. Apoi s-a așezat. A găsit un loc liber înaintea mea. Părea complet absorbit de poveste, complet rupt de realitate. Oameni de tot felul urcau, coborau, se împingeau. Mirosurile lor se amestecau. Cineva deschidea un geam, altcineva îl închidea. Doar lui, străinului cu ochii verzi, nu-i păsa de ce se întâmpla în jurul lui. De câteva ori l-am prins zâmbind. Când zâmbea devenea, brusc, copilul care fusese. Cel puțin așa îmi plăcea mie să cred. Un puști cu ochii verzi și cu gropite în obraji. Crescut într-unul dintre cele mai selecte cartiere. Arondismentul 16. Sau, de ce nu, chiar Versailles. Frecventase cele mai bune școli. Îmbrăcase cele frumoase straie. Șosete bej, trei sferturi, pantofi negri, de lac, pantaloni scurți, din velours, cămașă albă, sacou în carouri. 

Când crescuse, iubise cele mai frumoase femei. Mirosise cele mai de soi parfumuri. Călătorise la clasa business ale celor mai cunoscute companii aeriene. Vizitase cele mai celebre muzee. Mâncase la cele mai renumite restaurante. Dăduse mâna cu cei mai cunoscuți oameni. Dormise în cele mai de soi hoteluri. Atinsese cele mai de preț lucruri. Ființe. Făpturi. Coborâse undeva, pe traseu, fără să îmi dau seama unde. Când. Când am realizat că nu mai e, m-am așezat în locul lui, mi-am scos cartea din geantă, și am deschis-o la pagina o sută treizeci. „Băuse cele mai fine cognac-uri, își imaginase cele mai năstrușnice chestii, scrisese cele mai de preț cărți, urcase pe cei mai înalți munți, coborâse undeva între Vincennes și Boissy Saint Léger”.

Voi? Cum sunteți? Vă pup. 

Text după imagine