Abisuri

Dragile mele,

Ce mai faceți? Eu încerc să mă obișnuiesc cu noua mea viață. De trei săptămâni locuiesc și trăiesc la periferia unui oraș de vis, una dintre cele mai frumoase capitale din lume. V-am spus, oare, că au mai venit în Franța trei foști colegi de servici, de la centrul de calcul din Brașov? În fine, fostul centru de calcul FARTEC, din Brașov. Cred că v-am spus. Locuim, toți, într-un fel de cămin studențesc privat și scump, undeva între La Defense și Nanterre, iar mie mi se pare că retrăiesc anii studenției. Desigur, “pe vremea mea” nu exista sală de sport la parter și nici mașini de spălat rufe pentru rezidenți, la subsol. Dar asta e altă poveste, nu?

Revenind.

Pentru Victor, cel mai în vârstă dintre foștii mei colegi – dar și cel mai simpatic dintre ei, genul mucalit – este prima oară când pleacă de unul singur, hai-hui, prin lume. El nu vrea să recunoască, dar eu cred că, înainte de „experiența” asta, nu-și călcase nici măcar o cămășă, singur. Ieri seară, la “întâlnirea” noastră zilnică, pe terasa micului meu studio de 18 m2 de la ultimul etaj, Victor ne-a povestit cum și-a gătit ieri, singur-singurel, primul lui pilaf, în timp ce își călca, singur-singurel, primele lui două cămăși.

Începuse ziua prin a-și face curaj, și-și cumpărase o cutie de vin, din acela făcut din prafuri. Ieftin. De la Auchan. După care, odată ajuns “acasă”, pusese la fiert un litru de apă cu un kg de orez și se apucase de călcat. Orezul se umflase atât repede încât Victor a trebuit să scoată de cel puțin cinci ori, după spusele lui, fierul de călcat din priză și să mute, de tot atâtea ori, surplusul de orez din oală, în trei cratițe de mărime medie, spre mică. Trei ore a tot adăugat apă și a tot mutat orezul de colo colo, că nici timp să iasă pe Champs Elysee n-a mai avut.

În ceea ce mă privește, în ultimul timp, zilele îmi trec cu viteza unui melc șchiop. Abia aștept să se facă  4 aprilie și să plec, pentru o săptămână, în România. Acasă.

Mă tot gândesc la ce înseamnă „acasă” pentru mine. Este oare posibil să existe două, sau mai multe „acasă”?

Când eram mică îmi doream să văd lumea. Știți cum se zice : totul ni se „trage” din copilărie. Presupun că de acolo, de demult, mi se trage și mie dorința de a fi mereu altundeva. Când eram mică, spre zece ani să fi avut, maică-mea a plecat într-o excursie la Leningrad – așa i se spunea pe vremea aceea – și eu am rămas acasă, cu bunicii. Același „acasă” despre care mă întreb astăzi unde e. Îmi aduc aminte cum încercam să nu plâng de dorul mamei, rezolvând anagrame și cuvinte încrucișate. Nu mai știu cine îmi făcuse cadou un fel de almanah de vacanță, „să-mi umplu timpul, cât e mama plecată”. Ei îi plăcea tare mult să călătorească dar mie mi se făcea sufletul bucăți de fiecare dată când pleca. „Când o să fii mare, o să călătorești și tu, o să vezi. Dar acum ești prea mică să vezi lumea. N-ai înțelege nimic și, oricum, nu ți-ai aminti”, așa îmi spunea de fiecare dată când pleca. Iar eu îmi rețineam, cu greu, lacrimile, ca să nu se simtă vinovată că mă lasă acasă. Acasă. În ultimul timp mă tot gândesc la ce înseamnă „acasă” pentru mine. Este oare posibil să existe două, sau mai multe „acasă”?