Abisuri

Dorina nu a dormit bine niciodată. Nu-și aduce aminte ca, în cei cincizeci de ani si un pic, să fi avut și ea o noapte cu un somn “cap-coadă “, cum îi plăcea Ginei să îl numească. Gina, prietena ei cea mai bună. Prietena ei de nisip, cum ar veni. 

Se întâlniseră la mare, în tabără la Constanța, în 1979. 

Până să o întâlnească pe Gina, Dorina plânsese de dorul mamei în fiecare seară. “Dar hai, mami, ca o să treacă repede, o să vezi, o să-ți faci prieteni și o să vă scrieți”, îi tot spunea mama ei, dar zilele treceau încet, goale și triste, și prieteni Dorina nu reușea nicicum sa își facă. Drept e, ea era cea mai mică din tabără, și toți ceilalți râdeau de ea când o vedeau cu lacrimi în ochi, sau când nu reușea să arunce afurisita aia de minge de oină decât un pic, cât să izbucnească toți ceilalți într-un râs pe care Dorina îl catalogase drept cel mai nesuferit râs din câte existau. De treburile astea, cu lacrimi și râsete, Dorina nu îi povestea nimic mamei la telefonul cu taxă inversă la care avea voie de două ori pe săptămână, când mergeau cu toți, aliniați doi câte doi, la oficiul PTTR de lângă piața centrală. Uneori până să ajungă la oficiu, cântau cântece patriotice pe care Dorina “doar se făcea ca le cântă”, căci nu le știa versurile pe de rost și oricum, cu vocea ei firavă, câteva sunete în plus oricum nu ar fi contat. 

Când mergeau așa, încolonați doi câte doi, unii trecători, în general bunici cu nepoțI de mână, se opreau și le zâmbeau, iar Dorina, în acele momente, se simțea ca o prințesă. Doar atunci, în drumul spre oficiu, lacrimile refuzau să se mai formeze în colțul ochilor, și asta era unul dintre puținele lucruri care o făceau pe Dorina să reziste. Să nu-și facă geamantanul și să plece în lumea largă, așa cum făcuse și fetița despre care îi povestise bunicul ca citise în ziar. 

Faptul divers. Acolo apăruse povestea fetiței care își făcuse valiza și se urcase în trenul de Baia Nare, acolo unde locuiau bunicii ei și acolo o citise bunicul înainte să i-o povestească. 

Iar ei, ideea de a pleca de capul ei, în lumea mare, i se păruse G E N I A L A. Când o să se facă mare, o să plece și ea în lumea mare, așa își promisese atunci și iată ca, dacă n-ar fi fost drumul către oficiu și zâmbetele bunicilor, ar fi fost cat pe ce să vadă lumea, de capul ei, înainte să se facă mare. 

Dorina zâmbește. De fiecare dată când își amintește de acele vremuri o învăluie o stare de bine. Chit ca nu era deloc ușor atunci, greul era pe umerii celor mari. 

N-a dormit bine nici noaptea trecută. În plus, a mai fost și apelul acela ciudat, care a făcut-o să se trezească de-a binelea și să nu mai adoarmă decât pe la șase, când afară se lumina deja de ziua. Omul de la capătul nu spusese nimic. Doar respirase. Un respirat dinadins zgomotos. Pe Dorina o trecuseră fiorii când auzise zgomotul acela ciudat, si închisese. Trei și fix trei minute îi arătase telefonul mobil ca era ceasul când răspunsese, înainte să închidă și să nu mai adoarmă deloc, până dimineața. 

Va urma