Când am decis să plec în Franța câștigam fix o sută de euro pe lună. Brut. Terminasem un master în inteligentă artificială la facultatea de electronică și telecomunicații din București și munceam ca analist programator la fabrica de cauciuc din Brașov.
Mă trezeam, în fiecare dimineață la ora 5:30, mâncam, pe fugă, o felie cu unt și fugeam să prind autobuzul, să nu întârzii la servici.
Ora limită de acces în schimbul unu era 6:30 și fiecare minut de întârziere însemna bani mai puțini la salariu.
Eu făcusem programul de pontaj. La mine veneau amărâții aceia care, din motive întemeiate sau nu, întârziau, să mă roage să fac ceva cu calculatorul acela, să nu le numere minutele întârziate. Dar eu nu puteam face nimic, nu îmi dădea voie conștiința, cum să fraudez sistemul? Cum s-ar fi simțit bunica, dacă ar mai fi trăit, să audă că am „Manarit” cumva să li se șteargă minutele?
Cel mai bine ar fi fost dacă aș fi putut refuza cerința inițială venită din partea șefului oficiului de calcul. Dar cum aș fi putut-o refuza când eu eram o mucoasa abia ieșită de pe băncile școlii cu zero lei în buzunare, locuiam de când mă știam în 50 m2, la început cu mama, cu bunica, cu bunicul și cu unchiul, iar după moartea bunicilor, doar cu mama, cu unchiul și cu soțul? Cum aș fi putut refuza când erau vremurile care erau? Eu făceam parte din norocoșii care aveau un job, cum aș fi putut refuza când maică-mea, fostă șefă de promoție la chimie organică la Universitate din București, inginer chimist la fabrica de cauciuc din Brașov, își pusese obrazul la bătaie pentru mine, să mă aducă în „oficiu”? Pai n-aș fi putut refuza, dar chestia asta cu programul de pontaj îmi crease valuri interioare, iscase întrebări existențiale și îmi trezise rațiunea și altruismul.
Drept pentru care, prin nu știu ce fel de aliniere a planetelor, găsisem argumentele necesare pentru a-l convinge pe „șefu’” să renunțe la programul de pontaj și asta reprezentase o victorie importantă pentru mine.
Când m-am decis să plec în Franța, în 1998, făcusem déjà programul care calcula avansul la salarii, programul care calcula necesarul de matrite și cel care se ocupa cu verificarea stocurilor și planificarea comenzilor de materii prime.
Aveam un master, câștigam o sută de euro pe lună, brut, când un zidar, sau un faianțar câștiga de zece ori mai mult, șoferii de taxi refuzau să mă ducă de la Gară, acasă, pe motiv de cursă prea scurtă și jumătate din construcțiile noi din oraș erau făcute de firme deținute de un analfabet cu nici patru clase terminate.
Anii au trecut și lucrurile s-au schimbat în bine. Da, în bine. Există libertate de exprimare, putem pleca în lumea largă, avem acces la cultura, cărțile bune sunt la îndemâna oricărui pasionat de literatură.
M-am născut pe vremea când, ca să poți obține un telefon fix – cu disc- aveai nevoie de multă răbdare – ai mei au așteptat 5 ani – sau de ceva pile la « telefoane ». Primele mele programe au fost scrise în Asiris și executate de niște calculatoare imense, care hapaiau de zor cartele perforate. Primul telefon mobil l-am avut la 29 de ani, primul televizor cu ecran plat la 35 de ani, primul laptop cam tot pe acolo.
Am reușit să trec cu brio de la programul TV de două ore, seara, la rețele sociale, la TV on demand și inteligență artificială. Folosesc zilnic Chatgpt, urmăresc cu interes toate noutățile tehnologice.
Unii ar spune ca sunt un dinozaur, eu mă consider doar o tânără veșnic neliniștită.
Ceea ce vă doresc și vouă în acest final de an. Curiozitatea să nu va dea pace și liniștea și căldura celor apropiați să vă înconjoare de gânduri bune.








Lasă un comentariu