Abisuri

Dragile mele, 

Ce mai faceți? Cum sunteți? Eu sunt cam vraiște. Vraiște de obosită, de stresată de toate lucrurile și gândurile pe care aș vrea să le transpun în vorbe și nu pot. De fiecare dată încerc să nu dau impresia unui copil de trei ani care abia a învățat să formuleze propoziții scurte, și de fiecare dată o dau în bară. Colegii uneori râd de perlele mele și alteori se abțin. Mi s-a dus vestea de fata care inventează cuvinte noi. Fata care vorbește mai mult prin semne și umple pauzele cu zâmbete. Dacă stau bine să mă gândesc, în ultimul an am zâmbit cât în douăzeci și opt, în România. 

Săptămâna trecută a trebuit să merg la un team building, așa i se spune pe aici, la Disneyland, în estul parizian. S-au unit două companii și trebuia cumva asigurată coeziunea echipelor. 

Mesele erau rotunde, acoperite de fețe de masă albe, scrobite, și aveau așezate pe ele niște cartoane în formă de lebădă, cu numele noastre pe ele. 

Eram amestecați, cum s-ar spune, obligați să ne așezăm lângă oameni de la cealaltă companie, oameni pe care îi vedeam pentru prima oară în viața, oameni cu funcții mai mari sau mai mici, cu accente din sud sau din nord, oameni obligați, la rândul lor, să facă același exercițiu complicat de socializare la prima vedere. 

Bărbatul din stânga mea avea vreo cincizeci de ani. Un aer distins, de om cu putere de decizie, dădea impresia omului trecut prin viață, cel ce știe să se facă auzit, omul care a călătorit în interes de serviciu ani de zile, omul cu o voce blândă, mereu cu paharul de whisky în mână, bărbatul tată, posibil bunic, îmbrăcat casual, o pereche de pantaloni de velur și un pulover pe gât, încălțat în niște mocasini de piele maro închis, eleganți și, în același timp sportivi, probabil extrem de scumpi, probabil cumpărați de soția cu gusturi rafinate, cadru superior într-o cunoscută multinațională. 

Conversația a început anevoios, veneam din lumi perpendiculare, eram generații diferite, el mi-ar fi putut fi tată, eu i-aș fi putut fi fiică, nici nu știu care a fost primul subiect de discuție, foarte probabil că aveam un mic accent, de unde, din sud sau de undeva din est? Odată lucrurile lămurite au urmat, în mod firesc, Ceaușescu, Revoluția, urmărise la televizor cum se petrecuseră lucrurile, văzuse sutele de morți, a fost oribil, nu-i așa? Dar mult mai oribil a fost înainte de Revoluție, în ‘87, ‘88, ‘89 mare parte din alimentele de bază erau la rație iar pentru celalalte se stătea cu orele la coadă sau, pentru cine își permitea, exista planul B, piața neagră, trocul cu alimente. 

Nici nu știu cum am reușit să-mi găsesc cuvintele, nu știu dacă a înțeles chiar tot dar, din politețe a dat din cap și nu m-a întrerupt. 

Mie mi-a fost jenă să-l întreb cine este și ce face. Care este povestea lui. După trei pahare de whisky mi-a spus că e director la departamentul D, că locuiește în vestul parizian, și are cinci copii. Cinci copii, nu m-am putut abține să întreb. Da, cinci, o singură nevastă și două pasiuni: echitația și golful. Și eu, eu ce pasiuni aveam? 

Mi-a fost un pic rușine să-i povestesc despre pasiunile mele banale, cărțile și călătoriile, dar a insistat. El văzuse deja lumea. Se săturase de zecile de ore petrecute în avioane și în camere de hotel, departe de casă. Devenise prea bătrân pentru asta. Obosise. Își dorea să iasă la pensie dar mai avea de tras vreo 15 ani. Pe puțin. 

Cam așa a fost la team building-ul de săptămâna trecută. Am privit împreună artificiile, cu un pahar de șampanie în mână după care ne-am retras fiecare în camera lui. Abia când mi-am dat jos costumul deux pièces din poliester, de culoarea oului de rața, mi-am dat seama cât de kitch am dat impresia că sunt.