La mare, la soare

Ai bea o bere dar ți-e foarte lene. E și foarte cald, transpiri, picurii dispar sub talpa fierbinte așezată pe cearceaful alb, marea nu se vede, nu, nu e ceață dar ți s-a așezat o muscă pe nas, dacă n-ar urla ăia ca disperații ai putea ignora totul, te-ai închide în tine și ai medita, dar așa, nu-ți auzi nici măcar gândurile, a naibii muscă, zici că-i lipită, ia un ziar și trage-i una, na c-ai ratat-o și tot cald e. Ai bea o bere dar ești prea sus și liftul e în pană. Mai bine uită.

Când eram mic

Zburau porci mici și roz pe mături galbene, cu cozi lungi și aspre care, din când în când, găureau câte vreun nor și atunci începeau să cadă merele, vai ce acre erau merele, le mâncam doar de gura bunicii și mă strâmbam atât de caraghios că până și găinile din fundul curții râdeau, râdeau e un fel de a spune, scoteau niște sunete ascuțite și tărăboiul era atât de mare încât vecina Mia striga măi porcilor, nu vedeți că lumea doarme și atunci se făcea liniște și mama mă impungea ușor, să termin temele că iar se ia curentul.

Violet

Tăiam lumea în două jumătăți egale pe care le coloram inegal, una într-un roșu cretos, alta într-un fel de albastru lapte și apoi închideam ochii și uneam mental cele două jumătăți până totul devenea un cerc violet care apunea lent în spatele plopilor din vale. Mi se întâmpla des să o cobor alergând în căutarea unui fluture, uneori nu reușeam să mă opresc la timp, de atunci detest roșul și urăsc albastrul, dar asta mi s-a întâmplat mai demult, înainte ca cineva să inventeze violetul.

Inocența

Era atât de dimineață, atât de devreme, atât de tare detestam untul, întins subțire pe felia de franzelă albă, era atât de puțin, atât de rar și atât de departe mi se pare acum vocea bunicului și furculița căzută cu zgomot pe dușumea, era atât de evident că gestul era intenționat, era atât de evident că va mai începe o zi, poate la fel ca altele, sau poate nu, atât de tare mă plictiseam să tot repet la infinut aceeași zi încât trăgeam de plapuma și mă visam om mare și acum îmi amintesc, eram atât de inocent.

În tren

Trebuie să ajung la Constanța, decid să iau trenul.

Gara e veche, tunelul de sub liniile de cale ferată miroase urât, a urină, treptele care duc spre peronul numărul trei sunt atât de înalte încât ratez o treaptă și e cât pe ce să cad, mă sprijin de balustrada de plastic și-mi scutur glezna, nu e entorsă de data asta, ajung pe peron înjurând.

Peronul e ronțăit de vremuri, cad bucăți din el pe șine, băncile sunt roșii, îmbibate cu transpirația oamenilor, vagonul numărul trei e tras în segmetul C.

Urc în tren, locul optzeci și nouă este într-un compartiment mic, înghesuit, șase scaune verzi dintr-un fel de catifea roasă, îngălbenită pe alocuri, în fața mea sunt doi bărbați la vreo patruzeci de ani, unul are o mustață neagră, celălalt nu s-a mai bărbierit de câteva zile, cel puțin asta e impresia pe care o lasă, par să se cunoască de ceva vreme, au amintiri comune, fară să vreau trag cu urechea, e imposibil să nu îi asculți, povestesc cu patimă, de parca ar fi singuri pe lume. Poate chiar sunt …

– Băi, mi s-a întâmplat o chestie demențială săptămână trecuta, zice mustăciosul. Vorbeam pe „mess” cu o poză, o bunăciune senzațională , o brunetă sexi, ne spuneam chestii banale știi tu prostiile obișnuite, nimic foarte serios, de unde ești, cu ce te ocupi, ce hoby-uri ai, îți plac animalele, chestii din astea futile de omorât timpul, când, la un moment dat, tipa mă întreabă unde locuiesc și eu, luat pe nepregătite, îi dau adresa. Apoi îmi spune pa. Mi-am spus că-i o altă țeapă, că nu stiu eu cum să atrag femeile, m-am dus la baie, mi-am făcut un ceai când, ce crezi, sună cineva la ușă, era unșpe noaptea ce naiba, cine să sune la ușă la ora aia, din curiozitate m-am uitat pe vizor, să cad jos și alta nu, era tipa, un fel de rockeriță de maximum douăzeci de ani cu cercel în nas, tunsă scurt, aproape periuță. I-am deschis, mi-a sărit în brațe și apoi s-a băgat în pat.

– Mișto chestie, răspunde bărbosul, n-ai de ce să te plângi, faci ravagii în tinerime.

Chestia asta mi-a adus aminte de cum l-am cunoscut eu pe Nelu. Știi de Nelu, nu? Tipul care bea berea cu paiul. Ei bine, pe Nelu l-am cunoscut într-o fântână arteziană. Din alea în care lumea aruncă bani ca să i se împlinească dorințele.

Nelu era beat mort în seara aia, că abia se despărțise de gagică -sa, o puștoiacă care, sincer, nu era de nasul lui, îl lăsase, pur și simplu, baltă, pentru unul cu un Ferrari galben. Și era atât de supărat Nelu în seara aceea că s-a îmbătat criță și a intrat în fântână să strângă dorințele celorlalți. Așa credea el că se răzbună pe soartă. Furând vise.

Mă abțin să nu râd, bărbații sunt toți niște copii un pic mai mari. Între timp, trenul ajunge la Constanța. Fântâna arteziană din fața gării e oprită pentru renovare.

Limonada

Cerul s-a lăsat moale peste oraș. Apăsătoare senzație … 

De sub pălăria cu boruri largi privesc în zare blocurile turn. Primele au apărut pe vremea împușcatului. Gri, lipsite de estetică. Triste. Celălate au crescut în ultimii zece ani. Mult mai înalte.

Sorb din limonada rece și încerc să mă imaginez la Polul Nord. Creierul meu este în plină fierbere într-un ceaun imens, plin cu apă clocotită.

Peste acoperișuri trece un elicopter alb. O dată. De două ori. Devine enervant cât de des trece. Îmi trece prin cap ideea că nu sunt eu în mijlocul unei veri toride și apăsătoare. Poate că altcineva își imaginează că privește blocurile turn. Poate că altcineva își imaginează că e atât de cald și că limonada nu are destulă mentă.

Undeva departe se aude o sirenă, niște copii aleargă pe stradă. Sorb din nou din limonada rece, elicopterul se învârte deasupra mea ca un uliu, zgomotul motoarelor amplifică stropii de transpirație care mi se scurg pe spate, blocurile turn rămân nemișcate.

Unele gri, urâte, altele construite în ultimii zece ani. Constat că, între timp s-a topit toată gheața, deschid frigiderul să iau alta, de la atâta căldură se ia curentul câteva minute, până generală pe trei județe. „Să vezi ce circ o să iasă” îmi spun și arunc două cuburi de gheață încă nedezghetate în paharul cu limonada și apoi amestec privind cerul de sub pălăria cu boruri.

Poate că doar mi se pare că este atât de cald, poate că, dacă aș vrea cu tot dinadinsul, aș putea să strâng din pleoape și să fac să dispară căldura, cerul ăsta moale și turnurile gri. Poate că totul este doar în capul meu și, dacă m-aș concentra un pic mai tare decât de obicei, aș putea spune stop stropilor de transpirație și elicopterului alb și aș putea opri zgomotul copiilor de pe stradă.

Ies pe terasă, mă așez pe banca roșie și mă concentrez cât pot de tare. Strâng paharul cu limonada intre degete, îl strâng atât de tare încât îmi alunecă din mână, palmele îmi sunt ude de transpirație, o transpirație amestecată cu un strop de gheață topită, paharul se împrăștie cioburi pe ciment, elicopterul alb se învârte în cerc deasupra acoperișurilor, când mă aplec să strâng cioburile, blocurile turn dispar și cerul moale de deasupra orașului dispare, nu se mai aude nici elicopterul acolo, la nivelul solului e atât de bine.

„Poate că cioburile aduc cu adevărat noroc”, îmi spun și le arunc la coșul de gunoi. Apoi începe să plouă.

Nu ajung nici azi la Polul Nord …

Mirosul

–              Buna ziua, miroase atât de bine aici, și ce de sortimente aveți, de aceea îmi place să vin să cumpăr pâine de aici și nu de altundeva, chit că schimb două metrouri și mai iau și un autobuz. Dar aici îmi place, aveți marfă de calitate și sunteți și dvs foarte simpatică. Oare cum ați ajuns să lucrați în arondismentul 16, într-un magazin de pâine?

–              Pai, sinceră să fiu, dintotdeauna am avut probleme cu somnul. Cu vârsta, problemele s-au accentuat, acum mă trezesc în fiecare noapte pe la trei, mă uit pe pereți și-mi imaginez tot felul de lucruri. Uneori mi se face frică de toate chestiile care îmi trec prin cap. Ca să nu mai număr purici tot așteptând să adorm, am decis să merg la un hipnotizor. Întâmplarea a făcut să fie un hipnotizor din arondismentul 16. Mi l-a recomadat cineva ca fiind cel mai bun, hipnotizorul acreditat al companiei Air France. Aia oameni stresați, dacă reușește să-i facă pe ei să renunțe la tot felul de vicii, de ce n-ar reuși să mă facă și pe mine să dorm mai bine? Așa mi-am zis când am hotărât să merg la el. Am zis să fie lucru de calitate daca tot e să plătesc atâția bani. O sută cinzeci de euro ședința, trei ședințe de cate o oră așezată într-un fotoliu comod și … nimic. Zero efecte. Bani aruncați pe fereastră. De aceea am decis să devin brutar. De la patru dimineața până la opt coc pâine, de la opt până la trei o vând. E mult mai bine să coci pâine decât să numeri purici.  

–              Dar de ce brutar? Puteați să alegeți meteorolog, actor sau paznic de noapte. Și totuși, ați ales să fiți brutar

–              Da, așa este. Cred că din cauza mirosului de pâine caldă, îmi place de mor. Chestia asta mi se trage din copilărie. Îmi placea să mă trezesc dimineața cu miros de pâine proaspăt coapta în nări. Am crescut într-un sat din Normandia și bunica avea un cuptor în curte. Apoi, sigur a fost și o doză de rebeliune în această alegere. Mama și-a droit întotdeauna să devin profesoară sau doctorită sau inginer. Slujbe din astea, bine plătite și care dau și imagine buna. Dar eu doar de-a naibii n-am vrut să mă fac ce  dorea mama să fac. Daca ar fi fost s-o enervez până la capăt, m-aș fi făcut măcelar și mi-aș fi schimbat numele în Marcela. Dar îmi plac prea mult animalele și oricum mamei nu-i mai pasă. S-a recăsătorit cu un professor universitar și s-a mutat în Elveția.

–              Elveția, da, frumoasa tara. Am fost de câteva ori și mi-a plăcut că era totul atât de ordonat. La noi zici că ești la balamuc, transportul în comun e varza. Mă pierd mereu la Chatelet les Halles. Prea multă lume, prea multă, după părerea mea. Și doamne, ce mirosuri, cu căldurile astea mai bine iei tramwayul, macar acolo e aer. Dar n-am cum să iau tramwayul, niciunul nu ajunge până aici. Să-mi dați și mie o pâine de țară și doi croissanti, aveți rest de la 50?

–              Atenție se închid ușile. Vă rugam să vă îndepărtați de la marginea peronului și să păstrați distanța regulamentară. Următorul tramway sosește în trei minute.

–              Nu vă supărăți, o interpelez pe femeia din fața mea, o femeie simplă, puțin buimacă, am adormit și cred că am uitat să cobor, la ce stație suntem?

–              Tocmai ce am trecut de Issy Les Molineaux, domnă dragă. N-ați simțit mirosul de pâine caldă? Au cei mai buni brutari pe aici.

Cobor la prima și-mi iau o pâine.

Cerul

Trei, doi, unu, atenție, se închid ușile
A plouat mult în ultimul timp. Cod portocaliu de fenomene deosebite. Azi cerul e albastru, presărat cu nori răzleți. Se uită fix la ei, nici măcar nu lăcrimează, nici măcar nu știe cui să-i mulțumească pentru asta, da, a fost o oarecare presiune atmosferică și da, l-a cam enervat și Mișu cu toate exagerările lui. Dar asta nu mai contează în acest moment. Ce e mai important decât toate, este că e înconjurat de prieteni.
Să-i fie țărâna ușoară. Apoi au mâncat și au băut.

Ploaia

Dau televizorul mai încet. Numai porcării spun ăștia în ultima vreme. Adorm pe la nouă. Încă nu s-au terminat știrile. A fost o zi grea, înăbușitoare, melcii s-au înmulțit, cu sutele au năvălit peste oraș, lungi, scurți, toți lucioși. De la atâta  ploaie, așa se spune, de când lumea cea văzută și cea nevăzută, atâția melci n-au fost să fi fost vreodată atât de mulți. La mine în grădină s-au adunat vreo trei armate, cu căpeteniile lor cu tot. Mici, nu mai mari decât un deget. Cum cade noaptea, se împrăștie prin grădina și apoi încep să se îndoape până nu mai pot. Îi aud cum le scârțâie pielea pe ei. Aproape că pleznesc. Nu mi-e milă de ei. Aduc un castron alb și îl umplu cu bere. Pare că merge. Armate întregi eșuează în castron. În fiecare dimineață adun zeci. Ceilalți mănâncă, ragaie, o iau de la capăt. Busuiooc, leuștean, cimbrul cu miros de lămâie. Tot ce le cade sub limbă e bun. De la ploaie mamaie, spun babele. Tind să le dau dreptate. Cod portocaliu de fenomene periculoase. Dau televizorul și mai încet.  
Mă trezesc la zece, nu știu unde sunt, e întuneric și rece, casc ochii pe fereastră, încă plouă, îmi aduc aminte, dau să mă culc la loc, mă simt privită, caut privirea, o găsesc cățărată pe noptiera din stânga.
Un melc beat se uită fix la mine. Miroase a bere. Are ochii tulburi și coarnele desperecheate. Îi simt pielea lucioasă sub unghii. Mă privește fix, Apoi mă înghite.
Nu-i mai aud râgâitura. Afară continuă să plouă

A fi sau a nu fi

Înainte să-l am, vedeam totul pe dos, oamenii erau invers, păsările, plantele, până și pârâul din fața casei erau mov. Oglinda de pe hol era răsucită la nouăzeci de grade, ușa de la intrare bâzâia, telefonul mobil sforăia, da, să-ți smulgi părul fir cu fir și alta nu, i-am zis vreo două, de bine, dar cuvintele n-au vrut să iasă, m-am și înecat din cauza lor, a fost un ecou fenomenal și, în tot acest timp, cineva cânta la vioară. Eram defect dar nu iremediabil pierdut. După ce l-am avut, n-am mai fost eu.