Podul

Când pleca, îndesa cât să nu crape valiza. Tricouri, pantaloni, vegeta, borș la plic, leuștean uscat, gustul roșiilor, trei-patru perechi de blugi, zâmbetul trist al mamei, o gură de țuică din prună, două-trei umbrele, ultimul fox pe terasă, cafeaua de douăzeci de lei, scaunul incomod din fața porții numărul trei, o pereche de cizme cu talpă groasă, douăzeci de grade sub zero și niște fire de nisip pierdute într-o pereche de șlapi.

Până într-o zi, când n-a mai încăput nimic și s-a întors.

Aproape grena

E un roșu intens, aproape grena. Uite ce fain mi-a ieșit, și din prima, îi zice fetița. N-a trebuit decât să încălzesc apa, să o las să fiarbă, să rup plicul, să torn conținutul în apa fierbinte și apoi să amestec. Și nici nu m-am murdărit pe degete. Apoi fetița începe să sară de bucurie într-un picior și să bată din palme. Maică-sa o privește cu lacrimi în ochi și-i spune să iasă în curte, să țopăie acolo. Copilul o ascultă și iese. Femeia scoate o batistă și suflă. Nu mai are mult și se duce.

Roșu

Am cunoscut odată, demult, un om pom. Era verde crud și înflorea la fiecare zâmbet. Omul pom era prieten bun cu omul mare. Când se întâlneau, se stârneau valurile și dispăreau toate plajele într-un albastru profund. Când se plictisea, omul pom se îndrăgostea de fata păpădie care colora totul în galben și se înmulțea. Abia apoi îl chema pe omul vânt să pună totul la loc, într-un gri plat. Imediat după omul vânt, te-am cunoscut pe tine. N-a durat mult. În locul tău a rămas doar o pată de sânge.

În cort

Odată, mai demult, am hotărât să dormim în cort, sub prunul bătrân din curtea ei. Ea era prietena mea cea mai bună, mie îmi era silă de melci. Era plin de melci la mine în grădină și, cu toate că melodia pe care le-o cântam ca să-și scoată coarnele era duioasa și semăna al naibii de tare cu „trei iezi cucuieți”, creaturile acelea inofensive care-și cărau casa în spinare îmi dădeau o senzație de silă. Nu aveam voie să pronunț cuvantul, suna urât din gura unui copil de zece ani. Dar îl gândeam.

Sila era palpabila, când vedeam vreun melc prin grădină simțeam cum îmi cresc dare pe spinare. De câteva însă, am reușit să trec peste sila aceea groaznică organizând concursuri de melci. Cel mai greu era să-i adun. Erau multi, îi găseam la tot pasul, dar, îmi era silă să-i ating. Îi apucam cu două degete, cu ochii închiși, și-i aruncam în plasă. Uneori cochiliile lor se ciocneau și atunci, în mod ciudat, îmi făceam griji pentru ei. Să nu le fi distrus casa, îmi ziceam. Când terminam de adunat melci, luam un băț și trăgem o linie pe pământ, îi așezam pe toți în spatele liniei, și apoi dădeam startul. Melcii porneau întotdeauna strâmb. Nu cred să fi fost vreodată unul care să fi terminat cursa. Dar îmi plăcea să-i ameninț că vor sfârși în tocanita. N-am reușit niciodată să mă țin de cuvânt.

Ideea cu cortul ne-a venit din plictiseală. Nu erau prea multe lucruri de făcut pe atunci. Era vară, era cald, era vacanță, m-au lăsat ai mei să mă duc. Mama avea încredere în mine, eram cuminte, aveam note mari, eram premianta și mergeam la olimpiade. În plus, nu dormisem niciodată în cort. Sub pruni mai stătusem dar nu mult că-mi era frică de urechelnite. Auzisem cândva o poveste în care urechelnitele îți cădeau în păr și-ți invadau urechile. De fiecare dată când se întâmpla să mă așez sub prunul bătrân din grădină, mă treceau fiori prin urechi. Aveam senzația certă, aproape palpabila, că un stol întreg de urechelnite săpau coridoare infinite în urechile mele.

În cort, era altceva. Nu aveau decât să sape culoare infinite pe pânza rezistenta a cortului. La noi în cort va fi cald și bine și noi vom fi atât de fericite încât vom ignora totul. În realitate a fost al naibii de frig, din prun căzusera o groază de urechelnite și, de jur împrejurul cortului, până dimineață crescuse un cartier întreg de melci. Dar asta nu conta pe vremea aceea.

Abia după vreo douăzeci de ani am aflat că există locuri unde melcii chiar se mănâncă. Și mult timp după, am realizat cât de grea le este casa din spinare.

Mincinosul

Paul e încă mic, nu înțelege. Uneori îi spun, uite, vezi baloanele alea? Vezi cât de sus zboară? Cât de libere sunt? Așa ai putea fi și tu, așa îmi spuneai și tu odată arătându-mi, pe rând, un balon verde, apoi unul albastru, cel roz era cel mai sus, mi-am făcut atunci palma căuș ca să-l pot vedea, da, de sus noi păream mici, așa credeam, și-ți spuneam că cel mai mult îmi plăcea galbenul și apoi râdeam, nu-mi imaginam niciodată cât de ușor se poate sparge un balon dar Paul e încă mic și nu înțelege.

Melci

Mâncam pietricelele cu o lingură de lemn pe care o furam din bucătărie când bunica era ieșită în poartă să vorbească una alta cu vecina din deal. Înainte să le mănânc, adăugam puțină iarbă, câteva frunze de păpădie și o cochilie veche de melc pe care o luam din curtea din spatele casei, vara, când soarele dogorea mai tare. Uneori nu găseam melci și atunci adăugam un pumn de furnici pe care le presăram uniform.

Într-o zi au asfaltat strada și s-au terminat pietrele. De atunci mi-e frică de melci.

Andreaua

Părinții ei locuiau la bloc, dormeau în sufragerie și-și doreau foarte mult să se fi născut în altă țară. Bunicii ei dormeau în camera de lângă sufragerie. Era greu pe vremea aceea, totul era la rație, uleiul, făina, untul, fericirea, gazul, curentul, cozile erau multe și lungi, oamenii trăiau printre picături, visau printre picături, se iubeau printre picături, nășteau printre picături.
Ea ar fi putut fi o decrețică fermecătoare dar n-a fost să fie. Nu a durut-o, era mult prea mică. Pe ei și azi îi doare.

Epoca de piatră

Telefonul era fix, avea carcasa portocalie și era așezat la capătul patului, pe o bucată de etamină cusută în roșu și neagru. Apăruse la noi în casă după multe pachete de cafea boabe și săpunuri Lux, la vreo zece ani buni după televizorul Diamant, în formă de dulap, pe care mama îl acoperea cu un fel de dantelă făcută în casă pe care bunica o spăla de două ori pe an, de Paști și de Crăciun, la cișmeaua din grădină, că apă în casă n-am avut decât odată ce s-a terminat. Oamenii o numeau Epoca de aur dar se înșelau.

Promisiunea

Cel mai tare i-a plăcut de Ina lui Flaviu, începând din printr-a cincea, când Flaviu s-a mutat la noi în clasă, până mult mai târziu, mult după, sunt convinsă că, dacă ar recunoaște cu mâna pe inimă, chiar și azi, atât de departe de atunci și acolo, Flaviu mai simte ceva pentru Ina, fluturii aceia care-i scomoneau matele când apărea Ina și îl făceau să uite că nu are în față decât un chip de porțelan frumos pictat dar gol pe dinăuntru.

Inei îi plăcea să se joace cu sentimentele celor multi care rămâneau lipiți de zâmbetul ei, râdea cu ei ca o felina în călduri și le întorcea spatele, doar ca să -i întărate le întorcea spatele și decidea să nu-i mai audă, să nu-i mai vadă și mă vedea doar pe mine, mă auzea doar pe mine, eu simțeam că se folosește doar de prezența mea alături de ea, doar așa trebuia să -i fie indiferența fața de băieții aceia cu inimile zdrobite, autentică, dar eu știam că-i doar un joc fals, vorbea cu mine doar de ochii aceia care-i sfredeleau făptura, eu știam că-s un biet figurant fără drept de replică constrâns să-i facă pe plac bunicii să stea prin preajma Inei, eu știam și continuam să-mi respect promisiunea făcută dar acele inimi frânte nu știau, în acele momente nu le stătea capul la introspecții fine, în acele momente mă transformam în inamicul public numărul unu, dușmanul lor de moarte, zidul apărut de nicăieri în calea fericirii lor alături de Ina, și atunci, când realizau că exist acolo, începeau să arunce în mine cu toată ura acumulată, cu toate frustrările născute din indiferența Inei fata de ei.

Eu tăceam, mereu tăceam, răpusa de răutatea din spatele cuvintelor și îmi venea, de fiecare dată, să închid ușa, să nu audă vecinii, dar strada nu avea ușă și eu aveam o promisiune de respectat față de bunica

Câmpul

Mergeam printre urmele pașilor ei și eram în extaz. Uneori greșeam și o luam pe arătură. Zicea că-i moartă după roșu și moartă după tocuri. Ziceam că o înțeleg dar o minteam. Nu știam s-o mint. Era încălțată în niște cizme verzi, de cauciuc, și mirosea a dior amestecat cu porumb copt pe jar. Îmi reproșa că nu știu să visez și se lega la șireturi. Știam să-mi imaginez lucruri, doar că eram mult prea timid. N-am putut niciodată s-o uit.

Un câmp întreg de cartofi ne privea ciudat.