S-au întâlnit în compartimentul numărul șase, în intercity-ul de București, s-au privit, au plecat privirile, au râs, au râs în hohote, au coborât la Bușteni, s-au ținut de mână până la primul hotel, au cerut o cameră, o cameră cu pat dublu? Ce întrebare stupidă, mocheta mirosea a dezinfectant, s-au iubit. Până în zori de zi s-au iubit. S-au trezit abia când trenul ajungea în gara de nord și așchii subțiri, de un portocaliu, săreau din șine. Și-au spus la revedere dar nu au tras ușa compartimentului în urma lor.
Plouă din rărunchi, din solduri amorțite curge rugină, e atât de frig și atât de gri încât până și lalelele și-au schimbat culoarea. Înaintez agale pe cărarea ce duce spre pădure și îmi amintesc. Nu demult, pe aici trecea un derdeluș. Trăgeam de sanii până în luminis și apoi ne dădeam drumul la vale. Ce-o fi, o fi. Uneori, cineva striga „mașina!” și atunci viram la dreapta și ne opream în primul gard. Continuă să plouă gri, în tip ce păpădia crește. Erau atât de puține mașini pe vremea aceea…
Am supraviețuit. Și eu și Melcul de sub tălpile mele.
Nea Stanciu a ieșit la pensie la 55 de ani. Din pensia lui de poștas, a trăit fericit timp de zece ani de zile. Bea și își amintea. Când îi aducea pensia bunicului, nea Stanciu se oprea să bea un rachiu. Bunicul? Avea diabet dar unul în plus nu putea să-l omoare. Nea Stancu râdea, dădea rachiul pe gât și pleca. Pe drumuri era mereu nea Stanciu. Când nu aducea pensia, nea Stancu aducea ziare. După ce le citeam, le taiam în pătrate aproape egale. De multe ori nu se duceau. Trageam apa de 3 ori și tot nu se duceau.
În fiecare dintre noi există o groapă. Un fel de tunel în care ne afundam în fiecare dintre nopți. O stradă. Un nuc. O tufa de mentă. Și, deasupra ei, o stradă. Întotdeauna începe în jurul orei trei. Degete. Pământ. Viermi. Doar luna ne salvează. Dimineața, ne trezim obosiți. O cafea mult prea tare, un mesaj de la foștii iubiți, nimic nu ne mai pune pe picioare. Ziua trece greoi, cu gândul la noapte. În fiecare dintre noi există o groapă. Uneori mai adâncă, alteori doar preț de un paracetamol.
De cum a răsărit soarele, a început să se învârtă în jurul meu. Ca ciorile deasupra unui cadavru, așa ești, i-am spus și apoi am deschis larg ferestrele. Doar, doar. Vară. Răcoarea dimineții. Miros de cafea proaspăt măcinată. Păsări, flori, el. El? El nici vorbă să renunțe. Am șters praful, am dat cu aspiratorul, am făcut ciorbă, am călcat, am pus două mașini la spălat, el tot acolo. Pe la zece s-a întunecat de tot, am stins lumina și am dat drumul la aerul condiționat. Acum să te văd, al naibii țânțar.
E scund de înălțime, nu mai mult de un metru șaptezeci și e căsătorit de zece ani. Asta ne-o spune mândru, de fiecare dată când se întâmplă să ne întâlnim în bucătăria mică, de la parter. Nu ne spune însă niciodată nimic despre soție și copii. După ce se salută cu toți și îi întreabă cum s-au distrat în week-end, apasă pe butonul „on” al filtrului și, în timp ce așteaptă să se încălzească cafeaua, ma privește fix. Ceilalți continuă să „papoteze” verzi și uscate, grădiniță, copii, scutece, gazon, politică. De fiecare dată când mă privește așa roșesc și îmi lipesc privirea de podea, ca și cum ar fi vina mea că nu se poate abține. E un libidinos nenorocit cu un zâmbet perfid și niște ochi atât de mici și de apropiați de nas, încât, dacă n-ar fi ascunși în spatele acelor ochelarii ridicoli, ar părea mai mult sprâncene decât ochi. Îmi repet chestia asta în gând de fiecare dată când mă înțeapă, minute lungi, cu privirea, dar nu reușesc niciodată să-l înfrunt. și să-l întreb de ce naiba mă privește atât de fix și atât de mult timp și nu-și vede de familie, rapoarte, băuturi fine și rasol de vita în sânge.
Azi a fost mai penibil decât de obicei. S-a lipit, așa zis involuntar, de soldul meu stâng și apoi și-a cerut scuze. Scuze mon œil. N-am reacționat nicicum, am continuat să amestec în cafea și să ascult conversațiile celorlați. Ziua trece încet, pe ferestrele mari cu vedere spre drumul național, ploaia se scurge murdară, lăsând în urma ei dare bej, subțiri, de praf amestecat cu apă.
Azi, la cafea, ai exclamat la dracu cu papucii ăștia de casă, sunt prea largi, mă duc să caut unii noi, la supermarket. Vin cu tine, ți-am spus, mi-ai zâmbit, ți-am zâmbit. Primul kilometru am ascultat ABBA. Al doilea kilometru am ascultat Madonna. Al treilea kilometru am trecut printr-o intersecție. Aveam verde. Avea rosu. Am apucat să string doar stânga. N-ai mai auzit. A trecut prin noi cu trezeci la oră. Ne-am zâmbit și ne-am dat întâlnire în fiecare dimineață în papuci de casă, de după nori.
Mă plimb prin gândurile tale cu privirea lipită de ceața groasă care ne desparte. Taci. Mult timp nu zic nimic. Îmi vine să urlu de atâta liniște. Trece o pasăre printre noi, îi frâng aripile și îmi șterg lacrimile cu dosul mânecii. Inspiri. Îmi torn cafeaua fierbinte în cana de porțelan. Expir. Adaug o crusta subțire de lapte degresat și sorb. Sorb și plâng. E atât de fierbinte încât îmi simt inima sloi. Nu te topești. Nu mă topesc. Ne nărui definitiv într-un univers infinit. Între timp a venit primăvara.
De sus, toți păreau niște purici. Jungla amazoniana, bursa de la New York, plantațiile de bumbac, ciocolata fina, de Bruxelles, abolirea sclaviei, www-ul, cozile la portocale, chatgpt-ul, pomul din Piața Sfatului, televizoarele alb negru, ziarul Scânteia, VISA, Marea Moartă, iernile de altădată, Charlie Hebdo, Netflix, muzica anilor 80. Până să le enumăr pe toate, am intrat în nori. Abia atunci am hotărât să mă arunc. Asta se întâmpla pe vremea când nu apăruseră încă plantațiile de Kiwi în România.
Nu poate prinde telefonul cât de mult ninge, îi zic. Și ce dacă, întreabă ea, păpușa, au fost ierni mult mai grele. Mai trag un fum. Hei, tu, zic, tu să taci, ești prea mică. Nu înțelegi. Ninge în continuare. Tu ești lipsită de experiență. Zic. Serios? Zice. Acum mă întind.Te bagi? Puncte. Puncte. Puncte. Trece timpul. Păpușoi, ii zic. Ești, totuși, frumoasă. Cum? Zice. Am îmbătranit? E un fel de a spune, zic. Liniște. Puncte. Puncte. Puncte. Continuă să ningă. Mă uit la météo, pe telefon. E iar in pană.
Abisuri 