Mă definește imposibilul și nu există capăt

Mă definește imposibilul. Sunt frântură dintr-un întreg neterminat și vírgulă și din nou vírgulă și bucată dintr-o silabă neterminată punct și de la capăt. Și întreb de unde începe capătul și îmi spui că nu există explicație la ne începere și nici continuare la ne explicație și  mă încăpățânez să vreau. Și vreau până te saturi de atâta vrut și trece vara și adun frunzele și continui să vreau și arunc frunzele peste mormanul de frunze de atâta vrut și continui să vreau și continuă să plouă mărunt și-mi aduc aminte de vrăbii. Erau adunate pe o sârmă întinsă între două blocuri și ploua mărunt și trecuse de mult vremea aceea când vrăbiile erau strânse toate pe o sârmă între două blocuri și ploua mărunt și continui să adun frunze.  Mă definește imposibilul și continui să vreau și continui să nu poți sau poate să nu vrei sau poate să nu vezi toate vrăbiile acelea adunate de ploaie și măturate cu frunze cu tot și continuă să plouă și continui să adun frunze și continui să arunc frunze și continui să vreau și continui să nu poți sau să nu vrei și-mi dai o non-explicație de-un zero absolut și încerc să înțeleg absolutul și mă lovesc de limita zero-ului și continui să mă împiedic de frunze și de vrăbii și plouă mărunt și la un moment dat propui o bancă și eu nu înțeleg banca, pur și simplu ocolesc banca, nu știu de ce ocolesc banca, poate doar pentru că așa a fost să fie din cauza vrăbiilor sau poate din cauza ploii sau poate din cauza frunzelor.  Mă definește imposibilul. Sunt frântură dintr-un întreg neterminat și nu există capăt.

Mahmur …

Amestecasem ieri pe orbecăite puțin din fiecare și fiecare câte puțin și ieșise ceva tare și cu gust ciudat. Acum mi se pare că sunt rotundă când de fapt sunt pătrată și oamenii mă percep triunghiulară.

Azi ar fi împlinit 68 de ani și eu puțin peste 46

Pe Ponto Vecchio priveam lacătele acelea multe și mi se păreau cunoscute. Ani lungi închisesem totul cu zeci de lacăte și aruncasem apoi toate cheițele. Pe Sena, pe apa Canalului, pe unde apucasem. Închideam, aruncam și apoi mă străduiam să uit că au existat vreodată cheițe. Preferam lacătele acelea multe închise unul peste altul. Existau însă imagini care scăpaseră lacătelor. Imaginile acelea tăiș care apăreau și înjunghiau. WC-urile acelea infecte din Tunari. Dârele roților de cauciuc pe culoarele spitalului. Bârfele colegelor de cameră și speranța din glasul meu. Lumina din ochii ei. Glasul meu spart în mii de cioburi. Învățasem să mint cu scop de când fusesem nevoită să mint cu scop. Mai învățase ea să disociez minciunile adevărate de cele necesare. Glasul meu spart în mii de cioburi era o minciună necesară.

Continuă lectura

Răbdarea sinusoidelor

E chiar mai bine să dispari, să exiști fără să exiști pentru un număr limitat de oameni, aceia pe care-I alegi tu dintr-o listă și-i bifezi drept fiabili. E chiar mai bine să nu fac parte din lista fiabililor, să fiu excepția de la regula fiabilității. Excepția este mai întâi o stare de durere profundă, urmată de o stare de dezamăgire profundă urmată de multe alte stări fără nume. Mi-ar fi plăcut să mă joc de-a numele stărilor dar erau prea multe pentru noaptea aceea albă. Cântau greierii și încercam să cânt și eu cu ei dar la a șasea literă cântam fals și atunci reveneam la lista stărilor fără nume și, ca să treacă mai repede lista, număram stările și apoi le ștergeam cu guma. Cineva îmi spusese că așa trebuie, să ștergi în ordine descrescătoare și apoi, de la o anumită ștergere în jos, să te iei cu altele și să te pierzi. Eu nu reușisem niciodata să mă pierd, reveneam mereu la stări și la excepția de la regulă fiabilității  și mă trezeam din lista stărilor fără nume și o luam de la capăt.  Nu aveam răbdarea sinusoidelor, probabil de-aia.

E atât de bine și de liber să-mi aparțin numai mie

Detest sentimentul acela că n-am înțeles nimic. Senzația aceea că m-am ascultat doar pe mine, că m-am auzit doar pe mine, că am privit imaginile acelea inexistente create doar de mine, că am ignorant totul cu bună știință, dintr-o nevoie de apartenență la ceva și umplere cu ceva, că am ignorat cu bună știință imaginea reală, sunetele și vocea sau tocmai absența vocii, absența literelor, sentimental acela de refuz și starea de apartenență la refuz.

Continuă lectura

La granița dintre mine și tine

La granița dintre “asa cred”
Și “asa este”
Exist eu

Credeam că poți
Când de fapt nu poți
Credeam că sunt
Când de fapt nu sunt
Credeam că simți
Când de fapt nu simți
Credeam că pot
Când de fapt nu pot
Credeam că ești
Când de fapt nu ești

La granița dintre mine și tine
Nu mai există nimic.
Credeam că știi
Dar de fapt nu poți

Deocamdată n-am reușit

Am văzut poarta. Era mare, dintr-un lemn vechi. Cineva îl colorase în roșu și-l uitase la soare. Mă ridicasem pe vârfuri și nu văzusem decât o dungă fină. O pisică se spăla la umbră și o babă privea în zare. Îmi spusesem atunci să tac și tăcusem. Era atât de bine sa taci, să lași tot restul să treacă prin tine. Mă înjunghiau cuvintele de cu seară și încercam să le dau un sens. Să le găsesc contextul. Există o amestecătură de fapte. Există un amalgam de stări. Există dunga aceea fină, există lumea din spatele dungii  și mai exist eu. Uneori ne amestecăm și devine ciudat. Dispare dunga, apar eu, dispar eu și apare baba, dispare baba și apare pisica. În felul tău mi-ai spus să tac și-n felul meu am tăcut. Nu mai voiai cuvintele acelea, voiai un nivel superior. M-am ridicat pe vârfuri și am încercat să privesc deasupra dungii. Am văzut poarta. Erau mare, dintr-un lemn vechi. Cineva îl colorase în roșu și-l uitase la soare. Mi-am pus mâna la ochi și am încercat să trec dincolo de amalgam. Deocamdată n-am reușit.

Și gata

Sunt unele zile care trec fade. Linii drepte, paralele cu tot. Cu tine. Cu toate. Aștepți să se termine linia și tot nu dai de punct. Pui capul pe pernă cu speranța punctului la capătul pleopelor și pleoapele trag de ele și caută punctul și punctul se încăpățânează să asculte zumzetul betonierei din față și manelele din față și tu tot cauți punctul și deodată zici că-i el, punctul și de fapt nu, te înșeli o dată, două ori, te înșeli până la capătul pleopelor și atunci pleopele se deschid, una câte una și lasă să între firul ăla de lumină și zgomotul ăla de țânțar prins între două plase. Și ele intră toate și manelele intră și zgomotul betonierei intră și el și-ți dai seamă că e târziu, groaznic de târziu și-ți cerți pleopele că nu ți-au spus și pleopele se închid cu nepăsare și liniile continuă, la fel de drepte, la fel de fade, la fel de paralele cu tot și cu toate și se face deodată unu’ și a mai trecut o zi și-ți dai seamă că a trecut după formă ciudată a non-liinilor, curbura aceea la granița dintre tine și lume și atunci tragi concluzia care nu se voia trasă și gata.