Va fi fost

Literatura ca utopie

Îmi place să cred că lumea se va termina într-o marți. Atunci, când se va fi terminat de tot sau puțin, doar puțin mai înainte, voi fi măsurat marea din priviri și, în stânga mea, un câine își va fi pierdut blana, fir după fir și ar fi trecut, nepăsator, mai departe. Valurile vor fi continuat să se spargă zgomotos de gânduri piatră și vântul ar fi continuat să amestece amintirile între nord, nord – vest și sud. Apoi voi fi tăcut și eu un pic, doar un pic, la intersecția valurilor și, dincolo de tot, mi-aș fi adus aminte că odată, mi-a plăcut să cred că lumea se va termina într-o marți.

Tema săptămânii : „Banca tăcerii”

Vezi articolul original

Vedeți fotografia cu mărul?

Cam așa sper că arată și scrierea pe care, într-un final, am reușit să o finalizez și să o trimit către câteva edituri. Am primit azi primul răspuns, unul pozitiv.

Acum urmează partea cea mai dificilă, cea mai perpendiculara pe felul meu de a fi și cea mai complicat de trăit : promovarea.

Legat de această activitate pe care personal o detest, aș dori să știu dacă ar fi cineva interesat să primească în avanpremieră cartea, pentru o scurtă recenzie pe blog?

Mai multe detalii aici

Atunci începusem să mă îndepărtez

Atunci începusem să mă îndepărtez

 

Atunci începusem să mă îndepărtez. El fusese doar un moment, o răbufnire, o situație ieșită din comun. Fusese mânerul de care mă agățasem, bucuroasă că se mai putea întâmpla. Fusese doar o distracție, o evadare, senzația certă că mai exist. Că se mai poate. Fusese infinitul de posibilități ascunse în spatele rutinei. Eu îi fusesem cuiul ruginit de care se agățase împins de aceeași întâmplare. Îi fusesem posibilitatea acelei priviri întâmplătoare din avionul de Viena.

Articolul integral pe noul blog

Gândesc prea mult

Gândesc prea mult

 

Eram convinsă, pe vremea aceea, că gândesc prea mult, prea des și mult prea adânc. Despicam într-un mod repetat și apăsat firul în patru, până la epuizare. Multă vreme considerasem această stare de fapt drept o calitate normală ce îmi  permisese o supraviețuire decentă, peste medie. O existență corectă și o evoluție bazată pe merite, fără prea multe coate tocite de învățatul „pe de rost”.

În ciuda aparențelor, nu fusesem niciodată o tocilară. Tot ceea ce stiam era prins din zbor, între 2 chefuri de sâmbătă seara sau pe o margine de masă luminată de mirosul acru de petrol al lămpii improvizate în seri geroase de decembrie, un an înainte de Marea Revoluție. Sau între 2 bătăi cu bulgări de zăpada proaspăt căzută sub o lună plină, departe de întunericul impus din ce în ce în ce mai des și din ce în ce mai aleator, de regim.

Extras dintr-un posibil roman

Articolul integral aici

Acest blog se va muta !  Dacă îți place și vrei să urmărești noul blog, îl poți adauga manual în reader : abisuri.com

sau, te poți abona prin e-mail aici : https://abisuri.com/follow-me/

 

 

Noaptea cade-cortină

Noaptea cade-cortină

Mă îndop cu seara pe stomacul gol și noaptea cade-cortină. Luna plânge înfundat și, între două îmbucături, strivesc un țânțar între trei degete . „Unul mai putin” mi se șoptește tandru si eu râs sadic. Aprob, aprind o lumânare împotrva țânțarilor și mestec mai departe. Gânduri, stele, zile, nopți, vina primăriei, vina mea, vina țânțarilor, nu mă decid.

Articolul integral aici 

Dacă îți place și vrei să urmărești noul blog, îl poți adauga manual în reader : abisuri.com

sau, te poți abona prin e-mail aici : https://abisuri.com/follow-me/

Muzica urlă defazat

Muzica urlă defazat

 

Soarele bate frunze galbene pe umăr, muzica urlă defazat şi cineva – nu ştiu cine – numără trecerile. Un pas, doi paşi ….. O mulţime prea mică şi prea înceată de paşi. Mă urc într-un tren aproape plin şi-mi găsesc un loc la o fereastră. Cânt şi plâng. Sau poate invers. În faţa mea un om la vreo 30 de ani găseşte asta ciudat şi mă fixează. Fix şi lung. Mă fac că nu exist. Că nu există. Că mă pierd. Că mă afund. Că mă chinui. Că nu mă mint. Mă fac şi nu reusesc să mă fac.

Am defectele mele.

Omul continuă să-mi numere lacrimile. Număr decibelii şi dau drumul la buclă. La dracu’ cu convenţiile ! Cineva îmi vorbise de buchete şi eu le exclusesem din start. Nu-s făcută pentru buchete. Mă întreb în buclă : am fost vreodată ? Bucla se toceşte repede şi mă pierd pe drum.

Articolul integral aici

Dacă îți place și vrei să urmărești noul blog, îl poți adauga manual în reader : abisuri.com

sau, te poți abona prin e-mail aici : https://abisuri.com/follow-me/