Șezlonguri

Unu : Domnul „așezat cat e de lung” privea marea. Era anotimpul valurilor. Habar nu avea de ce îl chema așa. Până ieri, se numise altfel. În definitiv avea dungi și prestanta dar unora li să nazarisera să-l numească aiurea. Își iubea obârșia și, tocmai de aceea, se hotărâse să facă ceva. Își schimbase numele.

Două : Locuia într-un apartament cu două camere, într-un bloc construit pe vremea comunismului. De pe balcon nu vedea decât alte blocuri. În fiecare seară se așeza în sezlongul vechi își imagina că este la mare. Când pânza veche a șezlongului a cedat, s-a apucat de băutură. Apoi s-a dus.

Șezlongul

Primul șezlong adevărat l-a văzut la treizeci de ani. Mai văzuse scaune în filme dar ăsta nu semăna cu niciunul altul. Stătea întins la soare, verde aprins, și privea marea. A fost dragoste la prima vedere. De atunci nu s-au mai despărțit. Azi plaja e plina de șezlonguri mici, verzi, cu fața la mare.

Plete (2)

Când era mic, i se spunea pletea cel voinic. Avea părul lung și creț și bunica îi făcea codite. La zece ani s-a tuns scurt, la optsprezece ani și -a lăsat mustață iar la douăzeci și doi de ani purta plete. Da, fusese un bărbat frumos. Au mai ciocnit un pahar în cinstea lui, apoi i-au aranjat peruca si au închis cosciugul. Boala îl mancase până la ultimul fir

Plete (1)

Pentru ea, el era un epsilon neglijabil. Pentru el însă, fusese dragoste la prima vedere. De când o întâlnise, nu se mai putuse dezlipi de ea. Pentru că ea avea niște ochi verzi, niște buze moi, un ten neted ca-n palmă, și, mai ales, niște plete lungi, blonde, încântătoare. Era un păduche fericit.

Apus

– Sunt atât de bătrână că nici nu-mi amintesc

– Ce să-ți amintești?
Înghite și strânge din pleoape. Apoi spune

– Cum era lumea pe vremea mea

-De ce ar fi atât de diferită de lumea de azi?
Nu răspunde. Se frânge de spate și se ridică greu. Apoi o ia încetișor de-a lungul plajei. Valuri mici cu vârfuri albe i se zdrobesc în degetele butucanoase. Nu merge mult și se oprește, apoi se întoarce cu fața la mare. A uitat întrebarea dar nu-i pasă. Importantă este clipa.

Departe, în larg, se lasă întunericul.

Cincizeci de bani

Țiganca alege cinci ramuri cu flori mici, albe, cinci lastari cu frunze verzi, lunguiete și un trandafir de-un rosu aprins, catifelat. Le strânge pe toate într-un mănunchi pe care îl leagă cu o panglica albastră. Apoi îl privește pe bărbat în ochi și ii cere doisprezece lei și cincizeci de bani. El o priveste mirat, e cam mult, cel puțin așa i se pare lui, pentru zece fire nenorocite, o panglica și o floare. Țiganca îi spune că buchetul e făcut din inimă și asta nu arw preț. Aproape convins, bărbatul îi întinde treisprezece lei și îi mulțumește.

Articol mutat aici

Cutia cu nasturi

„Mi-e atât de sus și atât de departe încât toți oamenii mi se par mici”. Răsufla obosită și mai ia o gură de cafea. Apoi continuă.

„Atât de mici, încât îmi seamănă a nasturi. Când eram mică aveam o cutie rotunda, plină de nasturi. Era un fel de coș de gunoi al nasturior, așa îmi imaginam eu pe vremea aceea rostul cutiei. În realitate, era o cutie plină cu oameni. Priviți de sus, toți oamenii par nasturi”.

Apoi privește norii negrii prin hublou. În difuzor se aude o voce groasă, tremurata, care ne invită să revenim la locurile noastre, să ne punem centurile de siguranță și să ridicam măsuța din fața scaunelor.

Își pune centura și apoi se grăbește să-și termine povestea.

„Într-o seară, cutia cu nasturi a dispărut. Am căutat-o zile în șir și n-am găsit-o. Apoi am început să cred că nici nu existase. Cine să fure o cutie plină cu nasturi?”

Avionul se apleacă pe o parte, apoi pe cealaltă parte, apoi nasturii deveni deodată oameni, ea a varsă puțină cafea pe mâneca mea dreaptă și se scuză.

Cu ochii lipiți de geamul gros al hubloului nu și-a mai terminat niciodată povestea. În definitiv cine să fure o cutie cu oameni?