Incerc sa imi aduc aminte aceste senzatii redescoperite, cautand infrigurata prin toate colturile mintii. Imi spun incontinuu ca, undeva, intr-un punct minuscul al cercului in care ma rotesc, trebuie sa existe acel inceput de explicatie. Nu pot sa cred ca as putea fi capabila sa reinventez totul, pornind de la zero, intr-un mod complet diferit poate, de varianta „originala”.
Imi intreb anturajul prin franturi de interogatii , incercand sa ascund cat pot mai bine scopul final al dialogului. Minutios, ii trag de limba, aducand discret vorba despre senzatiile lor si mai ales despre felul in care au reusit sa le ingroape. Sau poate sa nu le dezgroape niciodata.
Incerc sa cred ca nu sunt unica, imi argumentez logica infocata cu explicatii si analize detaliate, imi spun ca asa ceva nu este cu putinta, ca sigur mai exista si altii ca mine, in curs de trezire si constientizare a unei realitati ingropate undeva, departe, de prea mult timp.
Imi fortez prezentul alimentandu-l, din cand in cand, cu proiectii pozitive din ceea ce am fost si ce as putea fi. Am inteles, cu timpul , ca sunt actorul principal al unei joc macabru cu scenariu interativ, alimentat de ganduri inca crude dar prezente, genul de scenariu ce se propaga alene printr-un sir nesfarsit de interpretari suprapuse, atat de deformat la final, incat imposibil de recunoscut.
Incerc tacand din ce in ce mai adanc.
Abisuri 