Abisuri

Fac mansete plecaciunilor la timpul cuvenit. Ridic receptorul, formez, astept, robotul isi face treaba, apas unu, astept, ascult o muzica bleaga, mi-o imaginez verde, aud un CLING.

Cineva ma saluta, ii raspund, ne intrebam de unele, de altele, intre timp a iesit soarele. “Cum, nu ploua?”  “Nu, a plouat”. Trece unul, trec doua, numaram in cor.  “La si zece ne inchidem in nas !” Ajungem la noua, aud un CLING, cineva nu se scuza, altcineva informeaza asupra faptului, o tacere, doua taceri, ajungem la cincisprezece, o decizie aterizeaza intr-un final, nauca  „in conditiile astea reprogramam” si continua sa turuie chestii noi peste chestii invechite, aceasi Marie cu alta sapca, sezonul acesta se poarta ac la cravata asortat la culoarea unghiei.

Continui sa numar : saisprezece, saptesprezece, la si optsprezece ma inclin si-mi recuperez manseta, totul are o limita!