Abisuri

Îi spuneam să nu mai numere norii, norii existau în pofida tuturor calculelor, tuturor stărilor, tuturor vremurilor. Stătea preţ de o secundă şi nu mai număra norii, îşi pierdea puţin, doar puţin şirul învăluind ziua într-o privire uscată, apoi sorbea gros din cafeaua tare – două linguriţe cu vârf – şi îşi relua norii de unde rămăseseră.

Îi spuneam să trăiască norii, să nu privească doar de departe trecerea lor programată de câte şi mai câte calcule savante, mă privea sorbind din cafeaua groasă şi, dregându-şi puţin vocea, îmi răspundea că aşa e ea, definită doar de calcule savante şi şiruri de tot felul.

Îi spuneam să nu mai calculeze volumul picurilor de ploaie prevăzuţi pe metru pătrat, să trăiască doar în faţa picurilor sau doar în urma picurilor, să trăiască doar dâra picurilor, mă privea ciudat între două calcule savante şi, între doi picuri potenţiali, îşi făcea planuri „în cazul în care volumul isi va depăşi previziunile”, „în cazul în care previziunile nu-şi vor atinge volumul”, „în cazul în care, doar în cazul în care”.

Eu mă luptam cu morile de vânt privind soarele drept în faţă, îi simţeam raza stoarsă, îi simţeam diametrul topit, eu mă luptam cu planificări de tot felul, potenţiale îndoite în faşă, previziuni fără doar şi poate, eu priveam raza în faţă, fix în faţă şi sorbeam dintr-un diametru aproape scurs. Eu trăiam doar clipa şi-mi era perfect aşa.
Fără doar şi poate.