Azi m-am străduit să nu. Să nu mai, să nu care cumva, să nu care cum, să nu încep, să nu termin, să nu trec peste, cu vederea, cu pasul prea mare, cu pasul mult prea mic, prea pitic.
Azi m-am chinuit să depăşesc. Starea, senzaţia de prea plin şi totuşi nimic, vidul din cap, şedinţele fără coadă. Azi n-am întâlnit oameni interesanţi. Metroul era plin cu oameni ca mine îngrămădiţi între alţi oameni ca ei. Aproape toţi se făceau că nu şi doar un pic – tot restul – se făceau că poate. Citind. Eu ştiam că nu, nu citeau, vedeam după ochii lor agăţaţi de timp că nu citeau, să făceau doar că, ca şi mine oamenii aceia mulţi să făceau că.
Mă simţeam absorbită de mulţimea aceea compactă de oameni obişnuiţi, atât de absorbită încât uitasem să mai sorb din sticlă aia de plastic – îmi spusese cineva să nu mai sorb, numai ăia foarte, foarte prost crescuţi sorbeau, eu nu reţinusem decât că plasticul dăunează grav şi mă abţinusem să mai. Stătusem doar acolo între oamenii aceia mulţi şi mă străduisem până nu mai putusem. Acuma pot, sau cel puţin aşa îmi place să cred.
Îmi dă o senzație halucinantă acest text….de oameni în oameni…wow. Nu am mai simțit asta de la un text…până astăzi! 🙂
(Caco)fonic, nu ?
Nu știu să explic…dar a fost un sentiment puternic.
Și io ca Samewhiteblue. Îmi place dar nu știu să explic de ce. Caută-i un loc în seria cu aeroportul. Strecoară-l pe vreo undeva. E un text care transmite o stare aproape palpabilă și-i păcat să rămână (doar) aici.
😀 voi incerca.daca va fi sa fie Aeroportul.
Fă într-un fel să fie. Ar fi păcat să nu.
Voi.