Cheia de pe hol


Îmi spuseseră să iau taxiul din gară şi-l luasem. Un taxi alb, banal, cu număr par. Şoferul, un mustăcios în jur de cincizeci de ani, mă întrebase adresa, şi eu îi arătasem peticul alb de hârtie. El zâmbise politicos şi-mi spusese că minimul e 25 de franci. Nu înțelesesem sensul, dar dădusem din cap că da, desigur, de ce n-ar fi? Mă urcasem în maşina albă, comun de albă şi coborâsem după trei minute. Pe ceas. Plătisem 25 de franci si mă simţisem în lipsă de cuvinte. De o explicaţie valabilă pentru starea aceea penibilă de a se vedea încă o dată trasă-n piept de un taximetrist. Plătisem 25 de franci pentru 50 de metri şi-mi cărasem singură cele două bagaje până în holul hotelului. Fix în faţa gării. ”Hotelul gării”. În cartierul gării.

Patroana, numai zâmbet, mă întrebase ce şi cum, eu îi întinsesem altă hârtiuţă albă. Explicaţia la ”ce şi cum”. Ea îşi amintea, da, îşi amintea de domnul ”x”, rezervase ”flexibil”, acum o săptămână. Masă şi casă cu WC -ul pe hol. Cheia, una mare ca de castel, o găseam agăţată de un cui la capătul holului. Eram la etajul doi şi foloseam cheia des. Mi-era atât de singur holul acela lung şi întunecat, și camera aceea mică şi întunecată. Şi toţi bărbaţii aceia ciudaţi cu care împărţeam cheia.

Dimineaţa coboram fericită că scap, şi înfulecam croissant-uri cu cafea. La prânz mâncam la serviciu. Seara era festin. Patru feluri şi şerveţel alb, şi apretat. Făceam conversație cu sila, să nu uit cuvintele pe care le învăţasem peste zi. Patroana mă credea probabil complet debilă şi îmi zâmbea politicos la fiecare tâmpenie pe care o consideram conversaţie. Prelungeam conversaţiile acelea până la ora închiderii. Mi-era atât de singur holul acela lung şi întunecat, şi camera aceea mică, şi toţi bărbaţii aceia cu care împărţeam cheia. Când suna ora închiderii, urcam scara aceea în spirală şi mă lăsăm pradă camerei. Camera avea o masă mică de tot, un pat îngust şi ferestra cu vedere spre gară. În lipsă de altceva, ascultam zgomotul gării. Era un zgomot continuu de sticle sparte şi mucuri de ţigară, aruncate la întâmplare. Patroana îmi spusese că primarul lansase o campanie împotriva întâmplării. Ascultând-o, îmi spuneam că aş semna şi eu pentru întâmplare. Să scap de camera aceea mică şi de cheia agăţată de cuiul de la capătul holului. Să scap de mine. Mă săturasem numai de mine. În lipsă de altceva, mă mulţumeam cu mine. E o experienţă ciudată să te saturi de tine. Să te plictiseşti de tine. Să îţi spui că nu îţi eşti suficient.

Când mă plictiseam de mine, căutăm cheia, deschideam, foloseam, închideam şi mă culcam. În buclă treceau dimineţile şi castronelele acelea mari de cafea, şi serile cu şerveţele acelea albe şi apretate. Cu fiecare zi ce trecea, deveneam mai aproape de mine. De gară şi de sticle. De mucurile de ţigară. De semnificaţiile ascunse ale cioburilor şi de disperarea oamenilor printre cioburi. În fiecare zi ce trecea, şopteam cuvintele acelea ciudate învăţate peste zi şi numărăm cioburile. Oameni şi cioburi. Partenerii mei de descoperire a ”eu”-ului. A capacităţii intrisece de a rezista singurătăţii.

 

Am stat în hotelul gării trei săptămâni pline. Într-o zi, mi-am găsit bagajele la uşă cu un bileţel mic şi alb din partea patroanei. Nu mai puteam continua, patronul meu nu plătise mai mult. Începusem să plâng şi să mă gândesc să plec. Să iau un tren din gara aceea mică şi să las întâmplarea să se ocupe de restul. Întâmplarea a făcut să-mi aduc aminte de mine cea nouă, cea obişnuită cu holurile mici şi lungi, cu bărbaţi ciudaţi cu care împărţeam cheia. Întâmplarea a făcut să mai simt mai puţin singură. Mi-am sunat o colegă, i-am povestit povestea cu ne-plata şi am rugat-o ”să”. O idee? O întâmplare? O mâna de ajutor? Întâmplarea a făcut să fie o mâna de ajutor. Nesperată. Gestul care trezeşte la realitate. Crunta realitate. Nu eram atât de singură cum mă simţeam.

Am stat ”în gazdă”, la colegă, până mi-am găsit altă gazdă. Cu acte în regulă şi plata la timp.

Hotelul gării, acea gară mică şi plină de cioburi, şi oameni sparţi a fost şi a rămas un reper agăţat de-a pururea într-un cui, la capătul unui hol lung şi întunecat. Hotelul gării a fost și a ramas drumul către mine.

Reclame

Un gând despre &8222;Cheia de pe hol&8221;

  1. M-am îndragostit de gândurile tale, exprimate în cuvinte simbolice, metaforice, paradoxale, profunde si „abisale” ! Minunate texte ! Felicitari draga Daniela !
    Esential e, sa te fi regasit pe tine si capacitatea rezistentei la singuratate, zic eu !
    Scoala vietii are o sumedenie de domenii si specialitati. Parcurgem teste, examene si teze, pe care vrând – nevrând, musai sa le acceptam, fie ca reusim fie ca ramânem restantieri repetându-le, pâna când ni le însusim perfect, reusind performanta autodepasirii personale, spre culmile perceptiilor elevate, adevarate, autentice, atemporale (AAA)…
    Fii binecuvântat, Suflet sublim, minunat !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.