@ Kunj Parekh
Stau pe-o margine de secol și mătur timpul cu privirea. Între două veșnicii ațipesc pe-o parte și cobor. De jos totul pare posibil, inclusiv norii. Testez senzația pamântului sub tălpi și regret amplitudinea uitării. Definiția pierderii de sine este cumva departe, cumva degeaba, cumva de tot. Și totuși continui să simt, continui să tac , continui să calc inimi însângerate pe tocuri ascuțite, continui să cred. Dincolo de mine, veșnicia își face de cap într-o perfectă armonie cu tot restul.
Cine sunt ?
Abisuri 
Lasă un comentariu