Afi. La nici zece minute distanță. Dacă nu venea Revoluția, în locul casei părintești ar fi fost un bloc. Sau vreun Mall. Sau vreun centru de fitness, laborator de analize medicale sau vreo bancă. Știam că vom fi dărâmati, era o chestiune de zile. Eu nu mă stresam, eram prea necoapta, sau, probabil că nu realizam importanța acelei schimbări. Sau, aveam prea multe examene de luat.
Am realizat la cât de aproape am fost de deznădejde doar când am ajuns în China. Acolo, oameni îmbrăcați în pijamale umblau dimineața pe stradă. „Ei sunt cei care nu pot trăi într-un apartament de bloc. Simt că au nevoie de aer. Înainte, aici erau case, străzi neasfaltate dar toți se știau pe nume. Ceilalți s-au sinucis”.
Nu mi-a venit să cred. Schimbarea a fost atât de bruscă, încât nu au reușit să treacă peste. La știri, se spunea că numărul celor care se aruncau de la etaj creștea vertiginos. În Shangai, metrul pătrat în centrul nou depășea orice limită. „Dar sunt toate goale, doamnă, nimeni nu vrea să se arunce de la etajul douăzeci „.
Ceea ce voiam să spun este că azi mi-a trebuit ceva timp pana să dibuiesc ieșirea din Afi. Terasa din spate e demențiala. Se vede pădurea și casele care, dacă nu ar fi fost Revoluția, nu ar mai fi fost.
Abisuri 
👍