Fugea de rupea pământul, oamenii, plantele, păsările, stropii, pietrele săreau în toate direcțiile, nu mai avea timp, nu mai avea ochi, nu mai avea suflu, nu mai avea rost și totuși, poate, poate o să-l găsească, își înghitea lacrimile și continua să fugă, bălți, oameni, blocuri, nimic nu mai conta, nici măcar culoarea roșie a semaforului, nici măcar durerea, nici măcar nu l-au întrebat cum îl cheamă, l-au acoperit cu un cearceaf și s-au întrebat care fusese rolul lui. Nu l-au mai găsit niciodată.
Abisuri 
Lasă un comentariu