Când realizasem că nu se mai poate face nimic, hotarâsem să nu mai inventez formule. Devenisem deja elefant. Atunci mă apucasem să-mi imaginez că pot da timpul înapoi. La început funcționase perfect. Închideam ochii și mă forțam să văd totul în alb și negru. Emisiunile, puse cap la cap, durau în fiecare zi două ore și începeau mereu cu imnul național. De sfârșit îmi aduceam cu greu aminte. Până și în vis adormeam repede și sforăiam fix la mijlocul unui discurs. În vis îmi imaginăm linguri. În mare parte din timp foloseam linguri de lemn, pentru că țineau mai mult.
Când începeau să capete gust, le îmbrăcăm în șosete rupte și lingurile deveau deodată păpuși. Era un compromis necesar și toată lumea părea mulțumită : eu, că aveam cu cine vorbi, părinții meică nu mai trebuiau să răspundă la întrebări ciudate. Odată, de exemplu, îi întrebasem unde dispar oamenii când dispar. Pentru că răspunsul nu era evident pentru un copil de vârsta mea, părinții schimbau subiectul și-mi arătau grădina : “ia uite câte posibilități” , îmi spuneau ei și apoi deschideau fereastra și decideau brusc că ar trebui să construiască și o ușa la fereastră, să poată scăpa mai repede. Înainte să construiască ușa, obișnuiam să sar pe fereastră și să plantez fasole verde pe care o forțam să urce pe niște linguri de lemn care fuseseră odată păpuși înainte să fie linguri. Când creștea, fasolea devenea deodată galbenă și, dacă nu aveam grijă să o culeg la timp, lingura putrezea și fasolea dispărea la fel ca și oamenii. Atunci ii întrebam pe părinți de ce putrezea lingura și părinții o luau de la capăt și schimbau din nou subiectul.
Când li se terminaseră toate subiectelor dispăruseră și ei, părinți, ca toți ceilalți oameni. Atunci mă trezeam brusc din vis realizând că ajunsesem la capătul trecutului. Dacă mai continuăm, riscam să putrezesc și eu.
Abisuri 