Abisuri

Acum mulți ani castanele erau la pachet cu teancul de ziare Scânteia și cu plasele de sticle și de borcane verzi. Exista pe vremea aceea o stradă plină cu castani bătrani, în fața unei unităti militare. De acolo le strângeam. Căutam castanele printre frunze galbene și, când găseam una, exista o senzație ciudată, de extas profund.  Bucuria suprema a petei de culoare într-o monotonă nuanță de gri-galben.

Apoi a venit Revoluția și castanii bătrani au dispărut, omorâți de veac.

Mult mai târziu și mult mai departe merg pe străzi umbrite de castani bătrâni și-mi umplu sufletul cu castane. Tac și umplu până când încep să mă pierd.

Toți ne pierdem câte puțin cu fiecare zi ce trece.  Privesc frunzele cum cad și număr pierderile pană ajung la o sută.  La “o sută” caut zidul. Zidul meu. Uneori e atât de plat și atât de gri încât îmi vine să dau palme. Și totusi… înaintez în virtutea inerției. E o porcărie să înaintezi în virtutea inerției. Inerția tocește. Nici nu-ți dai seamă cât ești de tocit pană nu dai cu capul de perete. Peretele acela vertical pe care, în virtutea inerției nu-l vezi. Peretele acela care-ți toacă visele mărunt pană nu mai rămane decât un „of” de capul lor. „Of-ul” acela pierdut la rândul lui.

Apoi schimb anotimpul. Trag linie și mă fac că ninge.