Abisuri

Era cât pe ce să pierd trenul, îi spun fetei din fața mea. De obicei nu vorbesc, așa, din prima, cu necunoscuți, dar acum simt nevoia să mă descarc. Să nu vă spun prin ce emoții am trecut. Nu cred că ea vrea să știe, dar continui. Îmi face bine să vorbesc când intru în panică. Asta cu panica e boală grea, să știți. Prima dată te sperie, zici că gata, s-a zis cu tine, apoi vezi că, dacă numeri, trece, și te mai liniștești. Și, într-o zi te apucă iar, și iar zici că o să mori. Dacă ai avea și tu un telefon, chiar și cuplat, ai putea s-o suni pe Minodora, că ea le știe pe toate. Dar n-ai. N-am înțeles niciodată cum unii au de ani buni și alții ioc. În fine. Știți, continui, merg la o înmormântare, la București. Înțelegeți, nu? Cum să le fi spus că am pierdut trenul? Nu cred că înțelege. Numai eu sunt de vină, mi-am cumpărat bilet acum două săptămâni, de la agenție, știți, aia de pe Republicii. Nu cred că pricepe despre ce vorbesc. Sunteți din Brașov, nu? o întreb. Dă din cap că nu. Nu e din Brașov. Apoi continuă să citească. Nu înțeleg și pace cum pot fi tinerii din ziua de azi atât de nepăsători și de ignoranți. În fine.
Fii și îndrăgostiți, zic, acum văd ce citiți, e bună cartea? Dă din cap că da și-și face vânt cu semnul de carte. Știți de la ce vine D.H ? o întreb. Dă din umeri că habar n-are și-și ia o gumă de mestecat. Vine de la David Herbert. Bine, tac. Dar cum să tac când n-am nimic de făcut? Ce-o fi domnule cu vremea asta, l-om fi supărat pe cel de sus cu păcatele noastre, doamne iartă-mă, că așa călduri n-am mai trăit de când eram copil și mă punea bunica în cada de rufe, în curte. Dommul de lângă fata spune că e de acord cu mine, nici el nu pricepe ce se întâmplă, o fi tot vreo făcătură de-a lui Ceașcă. Ia uite, îmi zic, ce curaj pe capul lui. Nici nu-l remarcasem. Adică știam că e acolo, îl văzusem când intrasem în compartiment, dar nu-i dădusem nicio atenție. N-am înțeles niciodată cum de-mi vine așa ușor să trec cu vederea anumiți oameni. Nu că ar fi nesemnificativi, sau neinteresanti, nu, el, de exemplu, are mustață și dezleagă cuvinte încrucișate. Nu m-au atras niciodată cuvintele încrucișate, îi spun. Habar n-am de ce, poate pentru că tata doar asta face. Rebus, Rebus, Rebus, cât e ziua de lungă. Da ție nu ți se lipesc ochii de cuvintele alea, îl mai întreabă mama uneori și el se enervează și-și aprinde un Mărășești pe care îl fumează chiar acolo, în fața televizorului, bibeloul, cum îi zicem noi, că nu îl pornim decât seara, când începe programul. Când tata se enervează, mama dă plictisita din mână și se apucă să-i calce o cămașă. N-am priceput niciodată cum pot să trăiască așa, împreună, de atâta amar de vreme. În fine. Pot să deschid, întreb, să se facă un pic de curent. Bărbatul zice ca el n-are nimic împotrivă, fata cred că nici n-a auzit. Doi contra trei, deschid ușa. De pe culoar intră miros de tutun ieftin amestecat cu transpirație. Bine, o fi cald, n-o fi mereu apă caldă, săpunurile fine nu s-or găsi la orice colț de stradă și pe sub mâna e greu să le iei, dar măcar șterge-te frate cu un prosop, cu o cârpă ceva, că puți de traznesti. N-am înțeles niciodată cum se pot suporta unii cu mirosul ăla împuțit. În fine.
Intram în tunel. E atât de negru și de cald, că mă apucă panica. Boală grea panica asta, încep să număr și-mi mai trece un pic. Când ajung la șapte sute, ieșim din tunel. Fata nu mai e, afară ninge cu fulgi mari iar bărbatul nu mai are mustață și se uita la „Black Mirror”, pe telefon. N-am priceput niciodată cum a trecut timpul, oi fi numărat eu prea repede?
În fine.