Abisuri

M-am trezit la ora șapte

A tunat și-a fulgerat toată noaptea. Abia de-am ațipit și eu puțin când a sunat ceasul și m-am trezit chiaună. Șapte fix, fir-ar mama ei de viață, îmi spun în timp ce mă spăl pe dinți, și apoi, după ce scuip și trag apa mă gândesc că nu-i nici chiar așa de rău, acum serios, prea ne-am obișnuit cu binele. Pe vremuri mă trezeam la cinci și la șase deja pontam, e drept, aveam aproape toată după amiezele libere, dar ce naiba să fac toată după amiazele pe vremea aia? Să mă așez la prima coadă și să aștept să se întâmple? Erau multe cozi, e adevărat, începuse chiar să-mi placă să mă joc de-a ghicitul cozii. Carne, pâine, unt, uneori portocale, cine mai prindea.
Mda, prea ne-am obișnuit cu binele. Îmi mai dau o dată cu apă pe față, îmi tai o felie de salam de vară și o mănânc pe o felie de pâine în timp ce privesc pe geam. A venit toamna, oameni zgribuliti se ascund sub umbrele îndoite de ploaie. Azi o să iau metroul, nu-i de mers pe jos, îmi zic, pun farfuria în chiuvetă, ies, iau liftul, o iau la fugă spre stația de metrou, ajung udă fleasca pe peron, următorul metrou e anunțat în patru minute. Îmi fac loc prin marea de oameni, avansez încet dar sigur, aproape am ajuns, mai fac un pas când dau de-o coadă. La ce e coada, întreb. Nu-mi răspunde nimeni, dar îmi fac loc să trec. Trec. Prea repede. Următorul metrou sosește la peronul 2, feriți linia. N-am realizat că erau toți îmbrăcați în negru.