Abisuri

Pe vremea aceea, era un loc anume, la marginea orașului, în care oamenii aruncau tot ce le venea la îndemână. Pagini de reviste, jumătăți de ochi, fiare, nasturi desperecheați, posibile întâmplări, filme cu final neașteptat, minți pierdute, nebunii de toate felurile, iubiri neîmpărtășite. De fiecare dată când treceam pe lângă acel loc simțeam ceva ciudat, ca și cum tălpile mi se dezlipeau de pământ, și apoi mintea îmi evada și brațele, fară a se rupe într-adevăr de mine, mângâiau ființe, plante, pasări, în lumi despre care n-auzisem să fi existat vreodată. Nu dura mult simțirea aceea, nu, poate preț de-o secunda, sau chiar mai puțin, dar, când poposea, acolo între mine și gardul de sârmă ghimpată care înconjura acel loc, știam că trebuie să fug. Cât mă țineau picioarele de mult fugeam, cu imaginea deformată a acelui loc în minte și cu senzația că, de fiecare dată când treceam pe acolo, deveneam o mică parte din altcineva, ca și cum toate acele lucruri aruncate acolo, se reîncarnau în mine. Chit că nu-mi doream să retrăiesc senzația aceea ciudată, locul avea brațe lungi, puternice, și multe voci, nopțile îmi erau din ce în ce mai grele, nici un pahar cu apă nu puteam să mă ridic să beau, atât de tare mă strângeau brațele și atât de multe voci îmi urlau în gânduri, de până la urmă am încetat să mai dorm. Dar n-am rezistat atâtea nopți nedormite, n-am rezistat și pace, mi-am făcut valiza și am plecat, dar ce să vezi, domnule doctor, când m-au găsit pe stradă, căzut de atâta nesomn, tot în locul acela m-au aruncat.