Abisuri

De când mă știu, umblu cu capul în nori. Vise, planuri, ce voi face mâine. Mii de povești în capul meu. Pe la 13 ani și un pic am vrut să văd Parisul. Am visat îndelung, zile, nopți, luni, ani. Am luat treapta întăi cu speranța că voi vedea Parisul. Am luat treapta a doua cu speranța că voi vedea Parisul. Am luat bacaaureatul cu speranța că voi vedea Parisul. Am intrat la facultate cu speranța că voi vedea Parisul. Sunt genul de om foarte încăpățânat. Am văzut Parisul la 28 de ani și un pic, după ce am terminat facultatea și am avut ceva experiență în câmpul muncii. Un CV cât de cât onorabil.

Să nu vă inchiputi că a fost ușor să văd Parisul. Până să ajung la Paris credeam că nu se face să te pupi de două/trei/patru ori cu niște complet necunoscuți, că șampania se bea pe post de digestiv, că perdelele sunt obligatorii la ferestre, că singurele brânzeturi posibile sunt telemeaua și cașcavalul și că e foarte ușor să trăiești departe de casă.

M-am înșelat pe toată linia.

Prima seară în Paris – în fine, undeva pe lângă Paris – am petrecut-o privind pe fereastra „mea” fără perdele viața oamenilor din apartamentul fară perdele, din față. Etajul șapte, scara B.

A doua seară, a treia seara, și următoarele trei săptămâni au fost cam la fel. Într-a patra săptămână patronul mi-a spus că un client este interesat de CV-ul meu.

„Ne întâlnim la ora 12, în față la „Trois magots”, da?

Am zis da, ce era să fac? Nu exista Google maps pe vremea aceea. Nu aveam nici măcar telefon mobil pe vremea aceea. Dar m-am descurcat. Am ajuns în față la „trois magots” cu trei ore mai devreme. Să fiu sigură că nimeresc. Din fericire, am nimerit. Șansa începătorului. Până la ora 12 cunoșteam cartierul pe de rost și mi-era o foame de-mi venea să mă întorc în Romania și să-mi fac un grătar.

La 12 fix a sosit patronul, cu clientul. Aveau masa rezervată, „trois personnes”, și, dacă e „possible”, nu foarte zgomotos. A fost possible. Până la desert, îmi știau viața pe de rost. Apoi a sosit „plateau aux fromages”. Era pentu prima dată în viața mea când vedeam, într-un „restaurant etoilé”, niste bucăți de brânză servite pe un cârpător.

– Serviți un pahar de vin? m-a întrebat patronul.

Oare trebuia să servesc? Ar fi fost nepoliticos să refuz? Am dat din cap nici că da, nici că nu și am „servit” o bucată de brânză, la întâmplare. Cea mai fină felie, deja tăiată. Nu știam exact cum se face, dacă trebuia să mi-o tai singură sau trebuia să o rup. Până să termin de mestecat, m-am trezit cu un pahar de vin în față. Alb. Puțin acrișor. Amestecat cu brânza, a fost un adevărat deliciu. Până la al doilea pahar, învățasem deja cum se face. Trebuia doar să am încredere în mine și să o tai. Ca la mama acasă, pe cârpător