Din cauza curenților de aer favorabili, zborul Paris – New York a aterizat cu o jumătate de oră mai devreme. În aeroportul John F. Kennedy însă, sistemul de verificare al pașapoartelor este în pana așa că tot ce am recuperat în aer, o să pierdem la sol. Cozi, cald, miros de transpirație, stat în picioare, sală plină ochi, două ore mai târziu minunea tot nu întâmplă, zboruri după zboruri se golesc peste noi, nu mai încapem domnilor, americani, faceți naibii ceva, vocile nasc sunete, sunetele se amestecă, faceți naibii ceva, domnilor, trei ore trec greu, minunea se întâmpla totuși, nu avem nevoie de IT, ne-am descurcat pe vremuri, improvizam acum, control vizual, dacă semeni, intri. Dacă nu, sa se descurce. Țara în care toți își doreau odată să ajungă. Să fugă de frig, de foamete, de nechezol și de salam cu soia. Când să intru, dau peste un pakistanez cu o barbă lungă. Lungă, îngustă și neagră. Poartă un turban alb pe cap și vorbește engleza cu un accent pe care eu nu îl înțeleg. Mi-e jenă, dau din cap că da, ah, ok, dau din cap că nu, mă privește mirat, Do not speak english, îl mint, dar e singura scăpare, what? Ah, de la Paris. Îmi zâmbește și îmi întinde pașaportul. Bine ați venit în țara tuturor posibilităților, îmi spune, dar eu nu înțeleg.
Abisuri 
Lasă un comentariu