Abisuri

Leo a insistat azi să ieșim în oraș.

– Hai! Să luăm metroul cinci stații, să ne lipim degetele de plastice gri, să ne atingem de oameni pe care nu îi vom cunoaște niciodată și, după ce vom coborî la Pont d’Alma, să ne amintim că undeva pe acolo a murit prințesa Diana.

– Demențial plan. Mirobolesc. Locul ăla o să mă facă să plâng. Știi doar, fix după ce s-a întâmplat, am decis să plec. Sau, puțin înainte. Nu mai știu exact. Cert e că m-a marcat.

– Gata cu nostalgia, hai să halim ceva. Ce zici de un somon tras în unt acompaniat cu fix trei sute de boabe de orez? Totul scufundat într-un sos „exquis”.

– Ex cum?

– O să vezi. Doar zi da.

– Și, dacă nu?

– Dacă nu, o să-ți pară rău.

– Ești sigur c-o să mă satur?
Gastronomia fină nu m-a atras niciodată. Leo știe. Bucățile acelea mici, așezate artistic, fix în mijlocul farfuriei, sosul pictat pe deasupra, totul asortat la draperii. Beah.

– De data asta promit că n-o să fie bleah.

– Oare de ce să te cred?

– Uită-te în ochii mei. Nu, nu râde. Vorbesc serios. Mai știi când mi-ai povestit despre sarmale și salată de vinete?

– Dap.

– Cam despre asta este vorba.

– Să luăm metroul cinci stații, să ne lipim de oameni mai transpirați decât noi, doar ca să mâncăm ceva mai bun decât sarmalele?

– Chestia cu sarmalele era o metaforă.

– Metafora depășirii de sine?

– Uneori mă depășești tu, cu felul tău de a vedea lumea.
Ăsta e Leo. Direct și dureros de tranșant. Nu știu dacă îl iubesc. Nu știu dacă vreau să îmi petrec viața alături de el. Nu știu, dacă, peste ani de zile, pe vremea în care o să se fi inventat deja Facebook-ul, o să îndrăznesc să îi trimit un messager să îl întreb „ce mai faci? ești bine?”
Până una alta nu refuz. Viața e făcută să fie trăită.