Vântul îi spulbera iluziile cu viteza luminii. Pe ici, pe colo, niște picuri verzi. Sau poate că mi s-a părut. Poate că erau gri sau bej, sau oricare altă culoare puțin probabilă. Se ținea să meargă drept, pe lângă bălțile născute la ultima ploaie. N-a reușit multă vreme. Zgomotul oceanului i-a întors matele pe dos. Și, oricât s-a străduit să nu vomite, în spatele primului tufiș care i-a ieșit în cale, s-a revărsat. Apoi, s-a simțit mai bine. Îi era rușine să recunoască, dar mirosul acela putred de spaghetti amestecate cu ouă prăjitr și cu profiterol, mirosul acela i s-a părut atât de viu încât, deodată, și-a dorit să trăiască. Cu pasiune.
Abisuri 
Lasă un comentariu