Abisuri

Cam cât un continent și jumătate. Sau, poate, mai mult. Așa mi s-a părut China. Într-o seară ne-am urcat într-un tren de noapte, să ajungem în partea cealaltă. Eu, Leo și o familie de pensionari. El, fost director la o multinațională, ea, soție de director. Am socializat cât ne-au permis diferențele dintre noi. Ei erau niște bogatani, locuiau într-o vila imensa într-un burg chic din vestul parizian, aveau femeie de servici, grădinar, bucătărese și un lac la marginea pădurii. Noi trăiam într-o mansardă, lucram în IT și puneam deoparte în fiecare lună, ca să vedem lumea. Cu asta eram amândoi de acord, și eu și Leo, la ce bun să strângi bani la saltea când habar nu ai ce îți rezervă ziua de mâine. Îi povestisem odată lui Leo cum fusese imediat după Revoluție. Cu banii puși la saltea, dintr-o Dacia 1300 se alesese, pur și simplu, praful. Poate doar o pereche de blugi prespalati, aduși de la turci, doar atâta valoroase atunci rodul unei munci de-o viata. Maică-mea fusese deșteaptă și cumpărase un apartament în rate. Cea mai bună investiție posibilă în acele vremuri.

În trenul de noapte aș fi ales unul dintre cele două paturi de jos dar domnului și doamnei pensionari le-ar fi fost imposibil să urce scara îngustă care ducea spre patul de sus. N-am avut ce sa fac, nu puteam argumenta cu răul meu de înălțime. „Totul e în capul tău”, încerca mereu Leo să mă convingă, nici în turnul Eifel, la ultimul etaj, n-am putut să mă desprind de zid și să văd cu ochii mei minunea. „Îți dai seama ce pierzi?, m-a întrebat atunci Leo, gândește-te la câți visează să fie acum în locul tău „. Am dat în cap că da dar nu m-am gândit decât la cum să fac să ajung mai repede jos.

Așa și-n trenul de noapte. Cât a fost noaptea de lungă, am strâns cât am putut de tare bara laterală a patului și m-am rugat să nu cad la vreo zdruncinatura neașteptată. Căci trenul de noapte era un tren de viteză mare. Dacă aș fi fost mai mică, aș fi zis că-i un fel de capcaun care scoate flăcări pe nas. Bărbatul Gheonoaiei, așa l-aș fi numit dacă aș fi fost mai mică. Că mereu mi-a plăcut să dau nume lucrurilor. Oamenilor. Dacă aș fi fost mai mică, doamnei pensionare i-aș fi spus „șapcă” iar pe domnul pensionar l-aș fi numit „tartor”. „Șapcă” pentru că, odată ajunși în Hong Kong, doamna pensionară mi-a propus să mergem împreună la cumpărături, pe bulevardul acela faimos, cu magazine de lux, în care eu n-aș fi intrat niciodată singură, de frica vânzătoarelor care ar fi sărit pe mine cu siguranță, să mă întrebe dacă pot să mă ajute cu ceva și eu, de rușine, aș fi cumpărat de acolo cel mai ieftin și inutil obiect, un comportament complet ridicol, pe care l-aș fi regretat toată viața, și, odată intrate, doamna pensionară a văzut un fel de șapcă taman bună pentru partidele lor de golf, un fel de viziera mai degrabă, că acolo unde ar fi trebuit să acopere capul, era doar o gaură mare, și-a pus-o pe cap, o vânzătoare apărută de nicăieri i-a spus că îi vine bine, și atunci doamna pensionară m-a întrebat dacă o fi mult o sută de euro pentru o șapcă, că ea nu prea era la curent cu prețurile, că aveau om care se ocupa cu cumpărăturile. „Tartor”, pentru că domnul pensionar avea o privire rece, ne privea pe toți de sus, cu aroganță și, după cum se purta cu doamna pensionară, avea câteva amante și ea știa.

Va urma