Abisuri

A treia dimineață mă trezesc cu o durere de cap mare cât China. Vorba vine. Stau în pat și privesc pe fereastră orașul scufundat într-un smog gros, cenușiu. Beijing. Ieri am vizitat piața Tian’anmen. Ghidul ne-a spus că ar fi bine să rămânem grupați. Doi câte doi, dacă s-ar putea. De o parte și de alta, poliția locală nu ne scăpa din ochi. Occidentali dubioși? Naiba să-i știe ce cred despre noi. Ce e obligatoriu să creadă. N-am putut umbla de capul nostru prin piață, să ne facem singuri doza de impresii. Existau reguli și trebuiau respectate. La un moment dat mi s-a făcut frică. Atât de frică încât am vrut să ies din șir. Senzația de deja vu. Am renunțat când l-am văzut. Li Nu, așa scria pe ecuson. S-a apropiat de mine și mi-a făcut semn cu mâna că nu. Mi-am adus aminte de Moscova. Piața Roșie. Mormântul lui Lenin. Zeci de ani în urmă. Copiilor nu le e niciodată frică de nimic. Nici măcar de eroul poporului, mort. Ieri, în șir, doi câte doi, am strâns din dinți, ca la Revoluție. Atunci auzeam gloanțele cum sfâșiau pietrele cubice de pe deal și eu nu puteam face nimic. Poate doar să trag obloanele, să cobor în pivniță și apoi să mă rog. Și, mai ales, să aștept. Americanii n-au venit decât mult mai târziu.

Ieri s-a terminat cu greu. Când am ajuns în camera de hotel, senzația de deja vu persista. Leo îmi repeta că totul este în capul meu. Nu-l puteam contrazice. În țările civilizate, piticii pe creier erau tratați de vorba cu niște necunoscuți care, în general tăceau și ascultau. În țara mea habar n-aveam de pitici. Dar Leo nu poate să înțeleagă. Ieri n-am fost în stare să mă cert cu el. Am făcut un duș și ne-am culcat. Azi m-am trezit cu o durere de cap mare cât China. Vorba vine.