Îmi stau pe limbă. Uite-aici, zice, și-și atinge vârful limbii cu degetul. Când să le prind, ia-le de unde nu-s. Apoi îmi fug pe sub ochi și mă amețesc de mor. Într-un final, se amestecă. Atunci știu sigur că nu mai e nimic de făcut. Să mor eu dacă știu ce să mai fac. Cuget. Nu-i de colo. După 15 secunde mi se aprinde un bec. Eu zic să le prinzi într-un sac, așa amestecate, și să le închizi pe toate la demisol. În timp, o să le cuprindă paginile și cărțior o le crească rafturi. Atunci să vezi.
Abisuri 
Lasă un comentariu