Abisuri

În Franța, prima distracție cu adevărat memorabilă s-a petrecut la o cină cu ţinută obligatorie. Mie uitaseră să-mi spună de ţinută.
Am ajuns acolo la ora șapte, cu un zâmbet larg şi nişte blugi rupţi în genunchi. Locul ales era o pivniță sub oraş, undeva în centrul Frantei. Pe post de aperitiv ni s-a servit şampanie în nişte pahare care zdrăngăneau duios, a cristal fin de Bohemia. Ca să evit criza de clustrofobie am băut pe nerăsuflate primul pahar. Apoi am mai cerut unul. Și încă unul. M-am oprit doar când a început să se miște mai tare podeaua decât mă mișcam eu.

În jurul meu, doar ţinute de gală, papioane asortate la breton şi taioare tăiate după lungimea tocului. Parfumuri fine şi trabucuri cubaneze. Zdrăngănit fin de pahare cu picior.
– Inspir, respir, înghit. Inspir din nou. Să intre aerul, să iasă aerul, să intre din nou, să pot ignora detaliile vestimentare, așa îmi șopteam. Ca o mantra.
Un pahar, două pahare, un necunoscut s-a apropiat de mine.
– În definitiv suntem aici ca să discutăm. Să ne simţim bine. Să sărbătorim acest minunat proiect care tocmai s-a încheiat. Cu brio.

Am înghițit cu noduri. Ce naiba aș fi putut să-i răspund? Mi se amestecau cuvintele în cap mai ceva ca stropii de ploaie în contact cu pelicula fină de praf de pe trotuare. Noroc cu ploaia. Am sărit pe oportunitate și am schimbat subiectul. - Întotdeauna mi-a plăcut mirosul de ploaie.

Prea banal. Necunoscutul mi-a întors spatele și s-a cărat.
Doamne ajuta, mi-am spus și m-am îndreptat spre platoul de creveți de pe masa din stânga. Până să ajung la creveți, m-am împiedicat. Cât pe ce sa cad dar nu. Am evitat dezastrul în ultimul moment.
M-am simțit, deodată, mai puţin penibila. În blugii mei rupti semănam cu un fel de Zorro stilat.

M-am aşezat la masa mea, pe locul cu numele meu în față. In stânga mea, l-am recunoscut pe directorul comercial. În dreapta mea l-am recunoscut pe directorul financiar. Între ei doi, eu. Mama ei de viaţă!
Directorul din stânga mi-a povestit despre cifre. Previziuni și strategii. Eu? Eu am înțeles „în mare”.
Cifrele sunt ultima chestie care se învaţă într-o limbă străină. Un pic înaintea nuanţelor.

În timp ce directorul din stânga nu contenea, directorul din dreapta n-a scos o vorbă. Până la un moment dat când m-a întreabat dacă-mi plac pivnițele. Ce ştrumpfii mei să-i fi răspus? I-am spis că-mi plac, doar ca să scap de el.
Apoi s-a dus de râpă totul. Aveam în față nenumărate pahare, așezate în diagonală.

În stânga mea erau trei furculiţe în ordine descrescătoare a lungimii, în dreapta furculițelor, erau trei cuțite. Cu ce să încep? Eu, singura tipa de la masă. Toată lumea aștepta după mine. Am dat cu zarul și am luat cuțitul și furculița dinspre interior. Ceilalți au făcut la fel.
Apoi am taiat și am gustat. Bleah. Spanac cu miel.
Îmi plac și porcul şi puiul şi peştele, uneori mai merge şi vita, când e viţel. Și îmi plac și legumele, toate în afară de spana. Idioată situație.
Am încercat o conversaţie cu directorul din stânga dar în orice direcție încercam să împing discuția, tot la cifre ajungeam.
Rămăsesem în urmă cu mielul şi un chelner tânăr, îmbrăcat în galben, aşteapta lângă mine. De rușine am înghițit mielul. Apoi, tot de rușine, am înghițit și spanacul. Fără să mestec. Apoi am ales paharul din coada de sus a diagonalei şi am cerut „apă cu bule”. Să alunece mielul mai usor.
Ceilalți au ales ca mine. Paharul din coada de sus a diagonale.
M-am simțit teribil de importantă.
Dădusem tonul, cum s-ar zice.
Am zâmbit în barbă şi mi-am spus că trăiam aventura vieţii mele. O aventură cum nu mai văzusem. Un oraş de ştrumpfi adunaţi în jurul unei mese rotunde, iau eu, ştrumpfița şefă, dând tonul.
Chardonnay 1978 pe masă, doi directori şi eu.
Noaptea m-a prins veselă și entuziasmata.
A doua zi m-am trezit la şapte şi am căutat pe Google cum stătea treaba cu tacâmurile și paharele.
Treaba stătea fix pe dos.