La 17 ani zilele-mi treceau lungi, grele, și fără sens. La douăzeci de ani m-am îndrăgostit, la treizeci de ani am început să văd lumea, la patruzeci de ani am înțeles-o, la cincizeci de ani zilele-mi trec lungi, grele și fără sens. Oare unde m-am pierdut? În prea multe bucăți din mine să mă fi risipit? În ce moment au devenit, toate, urme tăcute în nisipul fin, al nepăsării? Îmi torn un whisky și încerc să uit. După multe încercări, reușesc. Azi amintirile-mi ard sub soarele permanent al sfârșitului de secol.
Abisuri 
Lasă un comentariu