Domnul Pușcaș, profesorul de chimie din generală cinci, avea un păr des, alb și o mustață încolacita la capete. La fel de albă și la fel de deasă. Înainte să intre în clasă, bătea cu bastonul în ușa de lemn, să știm că vine și să tăcem, să nu fie nevoit să ne puie să dăm cu capul de tabla neagră, lucioasă, să nu trebuiască să ne împingă în cercul marcat drept loc de dat cu capul, în care, când făceam vreo boacana sau doar uitam formula, știam că trebuie să dăm. El doar ne împingea puțin, de la spate, atât cât să se audă un mic „bum”, „poc”, zgomotul capului în contact cu tabla, după care ne bufnea râsul, și pe noi, și pe el, dar el nu râdea mult, că mai avea multe formule să ne învețe, el doar își trăgea după el piciorul beteag și ne promitea că va scoate oameni din noi.
Abisuri 
Lasă un comentariu