Îi era atât de bine când îl vedea, că n-ar fi vrut să se termine niciodată. El, la restaurantul de pe malul lacului, sorbind o scoică. El scăpând pe jos șervetul alb, scrobit, și apoi ridicând-ul, abia abținându-se să nu înjure. El, cerându-si scuze și răspunzând la telefon într-o limbă cu multe h-uri. El întrebând-o dacă vrea desert, sau doar cafea. Așa îi era mereu când îl vedea. Apoi trăgea de bretele până ce pantalonii scurți, roșii, îi acopereau fața. Abia atunci îndrăznea să dea plapuma la o parte.
Abisuri 
Lasă un comentariu