Și acum mi-l aduc aminte pe bunicul, Dumnezeu să îl ierte, cum, odată spălați și îmbrăcăți în cele mai bune straie, odată duși la biserică, odată luată Lumina cea Sfântă și odată miezul nopții trecut, ne lua pe fiecare în parte și ne dădea câteva bucățele de pâine sfințită, scufundate într-un pahar cu vin, după care ne spunea să ne așezăm cuminți la masă și să ne alegem fiecare câte un ou, pe care să-l ciocnim.
Eu îmi alegeam, de fiecare dată, un ou verde, cu toate că bunicul îmi spunea că-i păcat ca nici în noaptea de Înviere să nu aleg unul roșu, semn al sacrificiului suprem, dar eu, pe vremea aceea, nu înțelegeam ce este sacrificiul și nici semnificațiile lui ascunse.
Apoi, după ce dădeam oul proaspăt curățat prin muștar sau, după preferințele fiecăruia, după ce tăiam o ridiche în patru și o acopeream cu puțină sare, mușcam din ou și apoi îl mestecam cu poftă și, din două îmbucături, îl terminam, că ne era foame și dor de acele momente în care toată lumea se aduna în jurul mesei, încărcată cu atât cât permiteau vremurile, și uita de toate grijile, măcar pentru o clipă, cât să nască un moment unic în felul sau, „de care sigur că vă veți aminti “atuncea” când o să fiți la fel de bătrâni precum sunt eu acuma”, așa ne spunea bunicul dar noi ne hlizeam, cu gura plină, căci nu înțelegeam pe vremea aceea cum e să ajungi atât de bătrân precum era el și mama și bunica se rățoiau la noi, căci nu se făcea să vorbim cu gura plină, mai ales în noaptea Învierii lui Hristos și nu se făcea nici să ne hlizim “ca o adunătură de pui ai nimănui ce suntem” la tot ce ne spunea bunicul.
Dar bunicul ne făcea semn cu ochiul, să nu le luăm în seamă, că ele nu știu ce vorbesc, cum să fie el supărat pe noi în noaptea Învierii, și noi continuam să ne hlizim cu gura plină până ce bunica zicea “ gata cu măscăreala, mai bine mâncati oul, că se răcește mâncarea și nu s-ar face să mă duc după lemne în miez de noapte până în fundul grădinii, ca să fac foc nou, s-o încălzesc.”
Si bunicul, că s-o facă să uite de lemne și de foc, începea să ne povestească despre cum era când era el mic și trăia la țară, printre vii, și cum el și cu toți frații și surorile lui, că erau mulți, niciodată n-am reușit să știu exact câți, după ce se descălțau de opinci și se spălau pe picioare, intrau într-un fel de butoi imens, plin cu boabe de strugure, și, până nu-i zdrobeau pe toți, nu ieșeau de acolo, că așa se zdrobeau strugurii pe vremea aceea, cu picioarele, și atunci, pe la cei șaisprezece ani și un pic ai bunicului, apărea în poveste bunica, și ea tot desculță, tot în butoiul cu boabe de struguri, la fel de tânără ca și el, și i se punea drag de bunicul, un drag atât de mare și atât de mult, c-or trebuit să se ia, că pe vremea aceea oamenii se luau de tineri și nu se mai lăsau.
Dar bunica nu se lăsa amețită de poveștile bunicului, și ne zicea “că așa e viața, nedreaptă, unii își petrec copilăria zdrobind boabe iar alții, dați de părinți, pe bani, la stăpâni.”
Noi amuțeam când o auzeam pe bunica spunând asta, cum adică să fii dat la stăpâni așa, de mic, aveam lacrimi în ochi când spunea asta, și bunicul, Dumnezeu să-l ierte, când ne vedea cu lacrimi în ochi, ne zicea că e vorba de vremuri trecute, că azi există legi care apără copiii, dar noi nu înțelegeam, tot cu povestea bunicii rămâneam în cap, și ne spueam că totuși, dacă n-ar fi ajuns la stăpâni bunica, nu l-ar fi întâlnit pe bunicul, și așa ne linișteam și noaptea continua.
După ce terminam cu oul, urma felul principal, uneori niște chiftele cât palma de mari, gătite cu morcovi și cartofi fierți, ca să umple lipsa cărnii, făcute după o rețetă din Moldova de care bunica, fiică de preot strămutat în Bărăgan, era tare mândră, alteori o bucată mică de carne tăvălită prin lapte amestecat cu ou și apoi dat prin pesmet, friptă într-o tigaie în uleiul de la rație, dinadins păstrat pentru ocazii speciale.
Felul principal era însoțit întotdeauna de un pahar de vin, unul pentru mama, unul pentru bunica, doar o înghițitură mică pentru bunicul, și, bineînțeles, nimic pentru noi. Și bunicul, jucăuș cu vorbele cum era, îmi șoptea : „Mno, ia și tu o gură de vin, copchile, să guști cât îi e de bun, e ca apa de izvor pe o zi caldă de vară, atât de bine îți merge la inimă, dar mama și bunica erau mereu aproape și, când bunicul ne îndemna în acest fel să descoperim bucuriile vieții, săreau imediat cu gura pe el, să nu ne mai îndemne spre băutură, că suntem încă mici și nu știm să deosebim ce-i bine de ce-i rău și atunci bunicul râdea și ne spunea că o gură de vin roșu e sănătate curată , așa să știm, că până și domnitorul Mihail Sturza s-a ținut sănătos și în putere, așa, cu o sorbitură de vin roșu din pivnița lui în fiecare zi.
“De unde știi mai omule, de sănătatea lui, că doară n-ai trăit pe vremurile celea”, îl întărâta bunica după care își turna o jumătate de pahar de Fetească sau cum se nimerea să găsească la magazinul universal din centrul urbei și îi făcea în ciudă lui bunicul, că sănătatea ei îi permite să bea câte un pahar, nu doar o sorbitură cum putea bunicul, că el avea diabet, Dumnezeu să-l ierte, dar la sorbitura aceea zilnică de vin roșu n-a renunțat niciodată, și poate tocmai asta l-a ținut în viață până la nouăzeci de ani și poate c-ar fi putut să-l țină și mai mult dacă nu l-ar fi chemat bunica, acolo sus, lângă ea, să termine împreună câte o sticlă de vin pe săptămână și să ne privească amândoi cum am ajuns și noi să devenim la fel de bătrâni precum era bunicul când ne lua deoparte și ne dădea, la fiecare în parte, câteva bucățele de pâine sfințită, înmuiate într-un pahar cu vin alb
Abisuri 
Lasă un comentariu