A apucat-o la drum către seară. O s-o ia după luminile orașului. O să meargă încet, nu mai era grabă. La fiecare pas gândurile au invadat-o, necontrolate. Amintiri duzini, au stors-o de puteri. Trebuia, totuși, să ajungă. Gara. Da, gara ei dragă. Locul în care putea să nu existe. Acolo putea să nu trebuiască să rămână. Acolo o să-i fie bine. O s-o ia de la capăt, acolo. Capăt de linie. Gara ei nu era departe. Se simțea atât de inutilă încât nici măcar trenul nu mai conta. Trenul. Șina. Luminile orașului. Departe.
Abisuri 
Lasă un comentariu