Abisuri

Interviul de angajare a decurs bine. Satisfăcător. Așa și așa. Se putea și mai bine. De ce nu mi-o fi trecut prin cap să mă gândesc și la echipa de proiect? Internă? Externă ? Pai nu e același lucru. Categoric, nu. Dar n-a fost o problema majoră că nu m-am gândit la echipa de proiect. M-au angajat.

Prima mea „misiune” a fost într-un domeniu complet necunoscut. Nici bancă, nici telco. Un domeniu despre care știam foarte puțin. Câteva exemple personale pe care le-am folosit drept „bază” de plecare. Să nu par tâmpita din prima zi. Punct lovit, punct greșit lovit. Din prima zi mi-am dat seama că exemplul personal îmi va fi la fel de folos ca un costum de baie într-o zi geroasă de iarnă. Trebuia să înțeleg „în mare”, să am o idee despre Rest Api și-n Rest o să fie totul bine.

Partea cu Restul a fost cea mai ușoară. Într-o oră știam esențialul, în mare.

Odată ce m-am prins cum stătea treaba cu Restul, m-am apucat de lucru.

Jobul meu consta în a mapa câmpuri între ele. Pentru că numele acelor câmpuri nu-mi spuneau nimic, ca să ies din impasul în care ajunsesem, am căutat să se potrivească măcar type-ul.

Era un punct de plecare ca oricare altul. Yuppy, evrika, reușisem !

Trei zile a durat fericirea mea interioară. Trei zile în care mapasem vechimea unui vehicul cu numărul de ani de când domnul x avea permisul, data înmatriculării cu data ultimului accident știut și scorul de risc cu versiunea Api-ului expus utilizatorului final. În a patra zi am găsit ședință pusă în calendarul Outlook de către managerul de proiect. Catch-up, așa-i spunea. Cam așa a și decurs. Ca un sos amestecat bine. Managerul de proiect vorbea engleza cu accentul și tonalitatea unui indian născut în India și mutat la Londra. Eu vorbeam engleza cu accentul, tonalitatea și lipsa drastică a cuvintelor din vocabular al unei românce care a trăit în Franța timp de douăzeci de ani și a practicat limba engleză, cu accent franțuzesc și destul de rar. Una peste alta, am înțeles cam 20% din ce încerca să îmi spună și, la rândul lui, ceva tinzând periculos spre zero, din ce încercasem eu să-i transmit. Dar ne-am zâmbit reciproc și nu l-am întrerupt. Ședința nu s-a lungit la infinit, la și jumătate fix mi-a spus thank you very much și eu i-am răspuns la fel, după care am apăsat pe „leave” și unul și altul.

Va urma

(Acesta este un pamflet. Situațiile au existat cu adevărat dar cu alte cuvinte)