Abisuri

Ieri m-a sunat patronul să mă anunțe că misiunea mea la Clermont Ferrand se va sfârși în două săptămâni. „Vous avez bien travaillé, un immense succès”, mi-a spus și eu i-am mulțumit. N-a fost chiar un capăt de țară să-i trec de la franci la euro. Și nici să schimb secolele fără nici un bug. Categoric, nu. Apoi mi-a spus că totul e rezolvat cu proprietăreasa, știe că plec, mutare din cauza serviciului. Un caz de forță majoră cum ar veni, dar s-a ocupat el de toate, să nu-mi fac probleme. Să-mi iau eu bilete de tren, pentru data de, că mă rambursează el. Să păstrez doar bonul. O să mă aștepte cineva în gare de Lyon, cu „quelque chose avec votre nom écrit”. Ceva de genul. Nu știa încă cine o să vină, să-i spun din timp la ce oră ajunge trenul. Ca să se organizeze. „Enfin, vous comprenez”. Da, da, înțelegeam perfect. Și unde o să locuiesc, l-am întrebat. Voi locui în același loc în care am locuit când am ajuns prima oară în Franța, acum 9 luni. „Grande Arche de la Défense ?” Vroiam să fiu sigura.

„Tout à fait. Même endroit”. Dar va fi mai bine, că or să mai vină trei români să lucreze pentru el. Trei foști colegi de-ai mei, de la centrul de calcul. „Ah, super, cela sera magnifique”, oare putea să-mi spună despre ce colegi era vorba? Pentru moment nu, că încă mai ducea ceva „tratative” cu ei, dar era convins că lucrurile se vor rezolva „frumos”. „Vous comprenez, n’est pas”. Înțelegeam, ce mama naibii, o să-mi iau mâine bilet de tren, o să-l sun să-i spun la ce oră ajung în gare de Lyon și el o să se ocupe de toate. Să nu-mi fac probleme, va fi așa, ca un nou început. Apoi a închis.