Abisuri

---

---

– Un gin tonic, îi cer barmanului. Tu ce vrei ?, îl întreb pe Alex. 

Alex îi face semn barmanului să facă două. 

– Să tot fie vreo trei ani. Sau patru? De când ne-am văzut ultima oară, zice.

– He, he, bătrâne, ești optimist. În iulie se fac fix cinci ani. Țin bine minte când ne-am văzut ultima oara, că m-a făcut fleașcă până acasă. Tocmai ce mă întorsesem din Senegal. 

– Ah, da, exact. Și ne-am întâlnit în aeroport. Charles de Gaulles Etoile sau Orly?

– Orly.

– Aproape că nu te-am recunoscut, atât de schimbată erai. Doar ochii…

– Știu, a fost primul lucru pe care mi l-ai spus după ce m-ai acostat. 

– Hai, să nu-i zicem acostat, că suna ca naiba. Să-i zicem “oprit din mers și întrebat dacă nu care cumva ești Dana”

– Să-i zicem cum vrei tu. La care eu am făcut mutra mea lungă, mirată și tu ai fost cât pe ce să iți ceri scuze și să-ți vezi de ale tale.

– Exact. A fost cât pe ce să te cred. Norocul meu c-a fost doar o glumă.

– Normal c-a fost doar o glumă. Te recunoscusem din prima. 

– Ce-ai mai făcut de atunci? Erai încurcată cu un senegalez. Sau cam așa ceva.

– Ceva de genul. Doar că nu era senegalez. Lucra doar cu ei.

Îi cer barmanului câteva cuburi de gheață în plus. Dă din cap că da, e ok.

– Ție nu ți-e cald, zic, cu sacoul asta pe tine o să iei foc.

– Nu schimba vorba, zice. Deci doar lucra cu ei.

– De unde atâta curiozitate pe capul tău? E o poveste lungă.

– Doar știi că ai fost întotdeauna feblețea mea.

– Serios? Glumesc, normal că știu. N-a fost niciodată un secret.

– Deci, tipul care lucra în Senegal?

– Îl chema Paul. S-a nimerit să avem locuri unul lângă altul în avion. Opt ore de zbor e ceva. Așa ne-am cunoscut. Era IT-ist, în fine, pe acolo. În delegație, cu munca. Cam asta ar fi. Nu cine știe ce scenariu. Când am ajuns în Dakar, i-am dat numărul meu de telefon și el mi l-a dat pe al lui. A doua seară ne-am întâlnit la barul hotelului la care eram cazată, am băut un pahar și apoi am mâncat.

– Cam ca acum. Bem un pahar, apoi mâncam…

– Așa încep toate, nu? Dar nu continua în același fel.

– Să înțeleg că seara de azi se va termina cu un magret de canard și un mousse de ciocolată?

– Poate da, poate nu, cine poate știi?I

– Ii cere barmanului încă un gin, îi fac semn barmanului să aducă două.

– Așa e, nimeni nu poate anticipa ce va urma. Suntem constructorii propriilor vise.

– Sau demolatorii propriilor frustrări. Depinde din ce unghi privești situația.

– Ciocnim. Între timp barul s-a umplut. Aproape că nu se mai distinge muzica de fond. Mulți bași, un ritm care se repetă la infinit.

– Și apoi?, mă întreabă.

– Apoi când?

– Apoi, atunci, cu Paul.

– Ah. Ne-am amețit amândoi. Mi-a povestit despre el. Era burlac, locuia undeva pe lângă Arcul de Triumf, îi plăcea jazz-ul și fuma trabuc. I-am povestit despre mine. Partea care putea fi povestită, știi tu. N-a mai plecat în seara aceea. Și nici în următoarele. E greu departe de casă. Am continuat să ne vedem și după ce ne-am întors în Franța. Mai rar, dar mai bine. Știi cum se zice. Avea o casa moștenită de la bunicii lui, undeva în Normandia. Acolo mergeam, în week-enduri. Nu toate. Cam o dată pe lună. În rest, vorbeam pe WhatsApp. Pleca des în delegații. Când nu era în delegații, era prins în ședințe. Când se întâmpla să aibă un weekend liber, ne întâlneam la Gare Saint Lazare, luam trenul spre Normandia și taxiul, odată ajunși. Cam asta ar fi. Mă scuzi un pic, trebuie să merg la toaletă.

Mă întorc după cinci minute și-l găsesc cu al treilea pahar cu gin în față. În fine. Alte două. Unul pentru mine, altul pentru el.

– Poate ar trebui să ne oprim la al treilea, zic. Mi s-a făcut foame.

– Poate că ai dreptate. Vreo preferință culinară pentu după?

– Orice, dar nu japonez.

– Hai, “cul sec” cum ar spune francezii, zice.

Dăm pe gât al treilea pahar și plătim. Știe el un restaurant mișto, la vreo zece minute de mers pe jos. Indian, pe lângă Ateneu. 

– Mă las pe mâna ta. Eu habar nu am cum stă treaba cu restaurantele din București. De fapt și de drept, abia încep să-mi dau seama cum stă treaba cu țara asta. De când m-am întors, mă simt ca un extraterestru. 

– E normal. Așa m-aș simți și eu dacă m-aș întoarce după 18 ani. De fapt, de ce te-ai întors? 

– Poate că o să afli odată. Dar nu acum. Nu e momentul.

Ajungem. Un restaurant mic, cu doar câteva mese. Îl știe pe patron. Foști colegi de facultate. Se strâng în brațe. O să ne aducă un vin mișto, ne spune. Să luam loc și să ne facem comozi. 

Așa facem.

– Mi-a prins bine plimbarea, îi spun lui Alex. Mă cam amețisem.

– Aerul curat face bine la ficat. Sau cum se spune?

Mă pufnește rasul. Întotdeauna i-a plăcut să inventeze chestii. 

– Spune-mi despre tine. Care mai e viața ta?, îl întreb.

-​Nimic senzațional. Lucrez într-o firmă de avocatură. Avocat de drept civil. Căsătorit timp de zece ani, divorțat de un an. Am avut noroc că n-au fost să fie copii. Liber ca pasărea cerului in acest moment. Cam asta ar fi, pe scurt. 

-​Și care ar fi varianta completă? În spatele micilor detalii se ascunde esența.

-​Văd că tot “despică firul în patru” ai rămas. 

-​Știi vorba aceea din străbuni cu lupul care-și schimba blana, dar năravul ba? Se aplică în multe situații.

Patronul, prietenul lui Alex, ne aduce un Traminer din 1987. “Doar pentru cunoscători”, spune și îi face cu ochiul cu Alex. Mă întreb care-o fi povestea din spate. 

– Deci, continui eu după ce iau o înghițitură de vin, care ar fi varianta completă ?

– Chestia este că m-am plictisit de toate. Nu mai găsesc placer în nimic ceea ce fac. Nu mă mai pasionează nici munca, prea multa birocrație și corupție, și n-am găsit alternativa. Spațiul în care să mă desfășor.

– Dar ai căutat?

– Păi de-asta ești aici. 

– Deci eu sunt unul dintre planurile tale “B”? 

– Până în acest moment, ești singurul plan. 

Își dă sacoul jos apoi ia un șervețel și-și șterge câțiva picuri de ranspiratie de pe frunte. E încă al naibii de cald. 

– Cald și umed, exact ce detest eu cel mai tare, zic. 

– Să nu se simtă aiurea că-și expune o slăbiciune în public. Eu, personal, ador oamenii care știu să le asume

– Transpir ca un porc, zice.  

– O fi din cauza stress-ului.

– Păi nu-s stresat. Doar sictirit. Blazat. Lipsit de chef. 

– Tot un fel de stress e.

Ni se aduce meniul. Aleg Tikka Masala. Alege curry cu pui și năut. Câteva minute nu ne spunem nimic. Alex, 35 de ani. Brunet. Înalt. Genul sportive. Eu, 34 de ani, tunsă scurt. Ne știm de pe vremea liceului. Clase paralele, același grup de prieteni. Câteva ocheade, nimic concret. Facultatea în București, departe de casă. El Dreptul, eu ASE-ul. Chefuri în cămin, cluburi, nenumărate pahare de whisky, gin și vodka. Stinse cu câteva sticle de bere. De câteva ori ni s-a rupt filmul și ne-am trezit în același pat. Niciodată cu adevărat satisfăcuți. Acum o săptămână m-a contactat pe Facebook să-mi ceară prietenia. Sună ciudat, dar am acceptat. Îl căutasem si eu de câteva ori, doar din curiozitate. Fără prietenie, doar profilul expus public. Și poza de profil. Mult mai tânăr decât în realitate. Apoi mi-a scris pe mess. Dacă aș vrea să ne vedem. La o bere, gin tonic, vin, cafea, whatever. Să depănăm. Ca niște prieteni, nimic mai mult. N-am răspuns imediat, mi-am dat un pic de răgaz. Să înțeleg ce îmi doresc eu cu adevărat. O aventură de o noapte? O nouă viață? Dacă o să se petreacă cum s-a petrecut cu Paul? Și, ce dacă o să se petreacă cum s-a petrecut cu Paul? Am supraviețuit atunci, voi supraviețui și acum.

– Nu mi-ai spus niciodată cum s-a terminat cu Paul.

Tresar. Înghit ultima bucată de pui, înainte să-i răspund.

– Poate c-o să-ți povestesc odată. Dar nu acum. În seara asta Paul nu-și are locul la masă cu noi. 

Înțelege. Înțelege? Poate că n-a ieșit cum am vrut eu să iasă. Asta e, a ieșit. Să înțeleagă ce vrea. 

A doua zi, de dimineața, ne trezim în același pat. Un hotel pe lângă Ateneu. Prosoape albe, moi. Room service, tot dichisul. Sunt mahmură dar sunt fericită. O aventură de o noapte? O nouă viață? În definitiv, ce mai contează? Să trăiesc naibii clipa, asta contează. 

Ne petrecem multe seri împreună. 

“Doar în cursul săptămânii pot, în weekend lucrez la dosare, înțelegi?”

Înțeleg. 

Mâncăm la micul restaurant indian și dormim la hotelul cu prosoape albe și moi. 

“Nici la mine, nici la tine. Să fie așa, neutru, înțelegi?”

Înțeleg.

Într-o zi, descopăr, printr-o cunoștință, că Alex nu-i divorțat. Doar separat. Cu garda partajată pentru Luna. Luna, 8 ani și jumătate. Seara, în pat îi spun că știu.

– Hai, nu te supăra. O mică minciună nevinovată. Oricum eu și Mara nu mai suntem împreună. Știi tu. 

Stiu eu? Care Mara? 

Mă pupă pe toate părțile, până îmi trece. Facem dragoste ca nebunii. Transpirați, intrăm la duș. Ne ștergem cu prosoapele albe și moi. Mă dă cu cremă pe spate. Rămâne să se bărbierească, eu ies. Când iese din baie, două pahare cu Traminer din 1987 ne așteaptă pe masă. 

– Doar pentru cunoscători, îi spun eu. Să sărbătorim împreună împăcarea.

Zâmbește, mă ia în brațe și dă vinul pe pe gât. 

– Cul sec, cum ar spune francezii, zice.

Zâmbesc. Rânjește.

Nu apuc să-i spun că și Paul era, în realitate, căsătorit. Firicele fine de spumă albă încep să-i curgă pe la colțurile gurii. 

Da, Paul era, în realitate, căsătorit. De-aia ne-am despărțit. Despărțit e un fel de-a spune. Eu m-am întors în Romania, el a rămas acolo, în grădina casei moștenite de la bunici.

Sparg paharele, strâng cioburile într-un șervețel și command un “aller simple” pentru Botswana.