Abisuri

Prietena mea din copilărie a plecat definitiv în Germania când eu eram in clasa a șaptea iar ea, a cincea. N-am să uit niciodată sentimentul de abandon și neputința pe care l-am avut atunci, pe peronul gării din Brașov, uitându-mă cum dispare trenul în ceață. Am plâns multe zile, cu toate că fusesem cumva „pregătită” de ai mei că n-o s-o mai văd niciodată. Dar, chiar și așa. Nu aveam maturitatea necesară de a înțelege genul acesta de rupturi forțate. Ne-am scris. Unele dintre scrisori, printr-un anumit miracol, au ajuns la destinații. Dura mult, uneori luni, dar era minunat că ajungeau. Îmi trimitea afișe cu Nana și cu Falco pe care eu le prindeam în pioneze pe pereții camerei pe care o împărțeam cu mama mea. Fusese de acord cu ideea de rebeliune si acopereu zugrăveli vechi. În plus, îmi dădea impresia de evadare dintr-un prezent pe care nici ea, nici alte sute de mii de alte mame din România epocii de aur, nu aveau cum să îl schimbe. Am aflat undeva prin clasa a noua că nu fusesem un copil dorit. „Se întâmplase, cum se întâmplă”. Și, pentru că avortul era strict interzis pe vremea aceea, mama n-a avut altă soluție decât să mă păstreze. S-a și căsătorit cu tatăl meu, să fie așa, în rândul lumii. Primii ani din viață m-au crescut bunicii din partea mamei. Pentru că ea, mama, era studentă la Chimie, în București iar el, tata, era student la Istorie. Lucrurile n-au fost roz în primii mei ani de viață. Unu. Tata era genul crai, bobdarelul care zbura din floare în floare. Frumos, deștept, dar cu un mare defect, peste care mama n-a putut trece cu vederea. Drept pentru care, a divorțat. A divorța, ca femeie, pe vremea aceea, e ca și cum ar fi să fii gay, în România, astăzi. Dar ea și-a asumat decizia și, dintr-o „întâmplare nefericită”, cum fusesem inițial, am devenit scopul ei în viața. Lumina ochilor ei. Doi. În urma unei complicații la naștere, m-am „procopsit” cu o luxație de sold. Dacă ar fi renunțat să spere și nu ar fi căutat luni în șir o soluție, probabil că aș fi rămas șchiopa pentru toată viața. Dar ea a căutat, à strâns din dinți și a reușit să ajungă la doctorul Pesamosca. Prima figură umană de care îmi aduc aminte.
Am stat ceva timp în ghips, cu picioarele depărtate de „o linie” pe care obișnuiam să întind la uscat hăinuțele păpușilor. De ce am spus toate acestea în contextul în care povestea era despre una dintre cele mai dureroase despărțiri din viața mea? Pentru că, dacă nu era ea, mama, mama și fratele ei, care au făcut tot ce au putut ei să facă ca acea realitate uneori gri, alteori rece, să-mi fie un pic „mai altfel”, probabil că n-aș fi devenit omul care sunt. Ani mulți după, hazardul a făcut să „dau” peste prietena mea din copilărie. Eu locuiam în Franța, ea era în Germania, căsătorită cu un francez. Hazardul aranjează frumos lucrurile, nu? Ne-am revăzut, ne-am strâns în brațe și am povestit. În franceza. Ea nu mai știa bine limba romana, eu n-am știut niciodată limba germană. Primul lucru pe care l-am aflat a fost acela că îi fusese foarte greu când a plecat din România. A trecut printr-un fel de depresie, urmată de o răzvrătire. Nu-și găsea locul. Prietenii. Reperele. Cu sprijinul părinților, în timp, viața ei a devenut un pic mai normală. De ce am scris toate acestea? Pentru că face parte din acele tragedii de care azi mulți nu știu, sau, refuză să își aducă aminte. Pentru că nu mai vreau să trec prin asta. Pentru că despărțirea de ea, prietena mea din copilărie, a fost trauma care m-a învățat să îmi doresc să fiu libera. Să urăsc spațiile închise. Pentru că divorțul mamei mele, atunci, demult, când așa ceva era de neconceput, m-a învățat să fiu curajoasă. Să spun întotdeauna ce cred. Să nu-mi pese de părerea celorlați. Pentru că refuz să trăiesc acum, ca atunci. Pentru că mulți nu știu cum era „atunci”, cu granițele închise, sub regim, și alții par să fi uitat. Pentru toate astea și pentru multe altele.

(Va urma)