Taormina

Era o zi caldă de septembrie când am văzut-o prima oară. Ajunsesem prea devereme și mă așezasem pe o bordură, în dreapta singurului copac din curtea aceea uriașa. Încet, încet au apărut și ceilalți. Când ne-am strâns cu toții, ne-au împărțit în două grupuri. Cam treizeci în fiecare grup.

– Să vă așezați unul în spatele celuilat și să nu faceți multă gălăgie, că n-am chef să urlu că disperata ca să mă fac auzită. Cea care ne spusese asta era o femeie mîcă de statură, vopsită într-un fel de roșu care dădea puțin în maro.

– Acaju se numește, am auzit o voce lângă mine. În caz că te interesează. Apoi a scos o brichetă verde din buzunar și și-a aprins o țigară. Atunci am văzut-o prima oară.

– Ai spus-o cu atâta convingere, că m-ai făcut curioasă, i-am răspuns. Sunt Oana, încântată de cunoștință.

– Eu sunt Tara. Tara de Taormina. Taormina, din partea bunicului. Sicilian refugiat pe aici.
În fine, pe la noi. Îndrăgostit de bunica. Apoi, povestea clasică. Familie, copii nepoți. Adică eu. Singura care a supraviețuit.

– Liniște vă rog, acolo în spate, a urlat vocea în megafon. Și stingeți naibii țigările alea, că-s interzise. Vocea a continuat. Ne-a explicat că trebuia neapărat să păstram o distanță egală între noi. Să ne întindem brațele și să atingem umărul celui din față.

– Ce debilă, am șoptit eu, avem brațe de lungime diferită, nu? Tara a râs dar și-a întins, ascultătoare, brațele până ce mi-a atins umerii cu degetele. Eu am făcut la fel. Mi-am întins brațele până am atins umerii băiatului din fața mea. Când l-am atins, băiatul a tresărit și s-a întors mirat spre mine.

– Scuze, dar astea sunt ordinele, i-am spus.

– Nu-i mare problemă. Astea-s condițiile. Apropo, eu sunt Lav. De la Laviniu. Ai mei își
doreau o fată. Am fost doar eu. Dar n-au vrut să schimbe numele. Atât a zis, și s-a întors la loc.

A durat destul de mult până să fie totul perfect. Femeia cu megafonul era greu de mulțumit. Începuseră să mă doară picioarele. Brațele, așa întinse și așezate pe umerii lui Lav, le simțeam din ce în ce mai grele. De câteva ori am încercat, unul cate unul, să mi le desprind de pe umerii lui Lav. De fiecare dată Bondoaca, că așa o să îi spun de acum înainte, mă vedea și-mi urla în difuzor să nu care cumva să-mi treacă prin minte să mai încerc.

– Din cauza unora ca tine pierdem timp prețios. Și timpul înseamnă bani. În caz că încă nu ați înțeles cum merg lucrurile pe aici.
O idioată, asta era Bondoaca. Să creadă ea că mi-era frică să i-o spun în față. Tara m-a apăsat pe umărul stâng. Să tac, asta spuneau degetele ei pe umărul meu. Am avut noroc cu ea, că nu mi-am pus-o în cap pe nebuna aia. Că tipa era cu adevărat dusă. În primul rând, pentru că ne-a obligat să urcăm în autobuz aliniați, cu brațele întinse pe umărul celui din față. În al doilea rând pentru că, dacă se întâmpla să ne dezlipim degetele, sau să nu mai fim perfect aliniați, scotea o riglă de plastic și ne dădea peste degete. A durat mult până am reușit să urcăm cu toții în autobuz.

– N-aveți voie să vă așezați atâta vreme cât al doilea grup nu e încă în autobuz.
Tot ea ne-a urlat asta.

– Dar n-or să-ncapă pe culoar dacă nu ne așezăm. Că-i prea îngust.

Asta a fost Lav. Logic. La mintea cocoșului, nu?
Bondoaca l-a auzit și s-a înființat lângă Lav. Avea rujul puțin întins la coada gurii, pe stânga și rimelul scurs. Arăta că o vrăjitoare vopsită în acaju. Pe Lav l-a bufnit râsul.

– Nu admit un asemenea comportament, i-a spus Bondoaca, a scos rigla de plastic din buzunar și a rupt-o pe degetele lui.

Lav a reușit să nu-și dezlipească degetele de pe umerii celui din fața lui. A strâns doar din dinți. I-au dat și lacrimile. Dar a rezistat. Bondoaca ne-a ordonat să ne așezăm

– În șir indian ?, nu s-a putut abține Tara și tot autobuzul a izbucnit în râs.

– Liniște, a urlat Bondoaca. Cine a fost cretinul care a îndrăznit? N-a spus nimeni nimic. Idioata a început iar să ne amenințe. Cât vom fi în grija ei nu vom mânca decât șobolani. Cine v-a avea norocul să-i prindă.

– Negura câmpului o să vă înghită, o să vedeți. Bandă de răsfățați egoiști ce sunteți.
Până la urmă a cedat și ne-a lăsat în pace. Aveam un program de respectat. Eram în întârziere deja și timpul însemna bani.

Când și al doilea grup a reușit să urce, șoferul a închis ușile și a pornit. Un fum înecăcios a năpădit interiorul sărăcăcios al autobuzului. Am început toți să tușim, în afara de Nondoacă. Ea cică era obișnuită cu toate noxele și putregaiurile lumii. Până să ieșim din oraș, s-a risipit și fumul. Pe ferestrele murdare nu prea aveai ce să vezi. Câmpul gri, bolovani pe marginea drumului, câteva case rafirate, mici și neîngrijite, și, în depărtare, liziera pădurii.

– Nici să mă bați n-aș locui aici, l-am auzit pe Lav pe scaunul din spatele meu.

– Eh, ai fi surprins să afli că oamenii de aici sunt mai fericiți ca noi, i-a răspuns Tara. Măcar ei sunt liberi. Ce contează c-au o casă mică și prăpădită?

– Ce știm noi ce-i aia fericirea și libertatea?, a continuat Lav. Eu unul habar n-am. Zi tu
dacă te crezi atât de cunoscătoare, să învățăm și noi.

– Habar n-ai ce vorbești, nici nu mă cunoști și deja dai cu presupusul ?

– Hai, scuipa-ți povestea, învață-ne și pe noi.
Tara n-a mai spus nimic. N-avea sens să-și risipească energia cu un cretin. Și-a lipit doar privirea de geamul murdar și s-a pierdut în gândurile ei. La un moment dat mi s-a părut că i-au dat lacrimile.

– Ești bine?, am întrebat-o

– Acum sunt bine. Uneori mă mai apucă. Cretinul ăla din spate mi-a adus aminte cum era odată.

– Odată când? am întrebat-o eu.

– Când eram mică și încă mai trăia bunicul. În fiecare seară îmi povestea cum era la el, în Taormina. Îmi vorbea mai ales despre Chiesa de San Giuseppe unde obișnuia să meargă cu mama lui în fiecare duminică și despre teatrul grecesc, pe care eu mi-l închipuiam așa cum sunt teatrele la noi, cu scaune tapițate și scenă de lemn, până într-o zi când i-am pus bunicului că aș vrea și eu să văd cum cade cortina roșie și el a râs și mi-a povestit despre treptele de piatră, pe post de scaune, și de cât de abrupte i se păreau lui toate rândurile acelea așezate în semicerc. Iar eu închideam ochii și îmi imaginam. Evadam. Era atât de bine acolo, în Taormina mea, încât, când se termina povestea și eram nevoită să deschid ochii, mă apuca plânsul. Când a împlinit șaptezeci de ani, bunicul a hotărât că a venit timpul să se ducă. Se plictisise de lumea asta și spunea că e de datoria lui să lasă locul liber pentru altcineva. Peste trei luni s-a născut Teo, frățiorul meu mic și dulce și eu am fost ferm convinsă că e un fel de bunic reîncarnat. Din nefericire n-am ajuns să mă conving că mogăldeață aia care plângea tot timpul era o altă versiune a bunicului. La doi ani și un pic, Teo a murit. Patruzeci și două de grade, atâtea avea când s-a dus. Zile-n șir am auzit-o pe mama spunând asta. Până când mama a tăcut și s-a pierdut în amalgamul din capul ei. Stress post traumatic, au spus medicii și au îndopat-o cu medicamente. N-a mai fost niciodată cum era înainte să moară Teo. Uneori nici nu știe cine sunt. Și atunci, ca să nu plâng, închid ochii și evadez în Taormina mea. Libertatea mea. Cum să înțeleagă asta idiotul din spate?
Tara a tăcut. N-am putut să spun nimic. Defapt cred că nici nu avea nevoie de mila cuiva.

– La dracu’ cu câmpul asta, mă deprimă max, l-am auzit pe Lav văitându-se. Vă spun eu, ăștia ne-au adus aici ca să scape de noi. Pariu că o să ne forțeze să coborâm și apoi o sa ne lase în natura. Să supraviețuim cum putem în câmpul asta. Șobolani o să ajungem să mâncam, vă spun eu, nebuna aia vopsita avea dreptate. Negura câmpului o să ne înghită.
Bondoaca naibii, un metru și-un stilou. Auzi, să-mi ardă atâtea cu rigla ei de doi bani. Dacă o împingeam un pic, cădea. Scăpam lumea de-un tartor.

– Dacă ești atât de sigur de ce ai fi putut face, de ce nu te duci acum la ea să-i tragi una și s- o dai jos din autobuz, am auzit-o pe Tara răspunzându-i. Numai lauda-i pe tine.

– Liniște acolo în spate, a început din nou Bondoaca să urle. Liniște că mă doare capul de-mi pleznește. Dacă vă mai aud, aici în câmp vă las. Bandă de răsfățați egoiști ce sunteți.

– Habar n-are ce vorbește madama, nu s-a putut abține Lav să spună. Din nefericire pentru el, Bondoaca avea auzul fin și, nici douăzeci de secunde mai târziu, era deja lângă el și îi spunea să-și ia toate lucrurile, c-o să coboare.

– Vă rog să mă iertați, n-am vrut să sune așa, să mor eu dacă am vrut. Promit că n-o să mai scot nici un sunet până ajungem, a încep Lav să negocieze, dar Bondoaca nici vorbă să cedeze. S-a dus la șofer și i-a spus să oprească.

– Aici, în plin câmp? E doar un copil.

– Aici, în plin câmp. Și tu să vorbești doar când îți dau eu voie. Clar?

Șoferul și-a înghițit înjurătura și a oprit. Lav și-a înghițit înjurătura și, cu privirea lipită de linoleumul albastru al autobuzului, a coborât. Apoi a luat-o ușor pe câmp, până a devenit una cu griul. În urma lui a rămas o liniște ciudată, aproape dureroasă. Nimeni n-a mai îndrăznit să mai spună nimic.
Lav a mers preț de vreo zece minute și, brusc, s-a oprit. Îi țiuiau urechile de atâta liniște. Era un mic punct într-un câmp gri. Cum o să se întoarcă? O să se întoarcă? Unde și de ce să se întoarcă?
Avea vreun motiv să se întoarcă? Îi era frig. Din ce în ce mai frig. În jurul lui, doar sfeclă și pământ. Din când în când, un șobolan. Așa, învăluit de ceață, câmpul părea să respire. Deodată lui Lav i s-a făcut frică. Teribil de frică. Avea certa impresie că va fi înghițit. S-a așezat în fund pe pământul jilav și a început să plângă. Nici el nu știa de unde îi veneau lacrimile. Pur și simplu i se scurgeau pe obraji. Adevărul este că nu i se întâmpla des să plângă. Acum însă, era mai presus de ceea ce putea el controla. Întinderea aceea infinită îl îngrozea. După cum părea de fioroasă, Bondoaca n-o să se întoarcă niciodată după el. Pentru prima oară în viață, era singur. Nimeni, nicăieri. Doar foșnetul îndepărtat al pădurii. Poate că într-acolo ar trebui să se îndrepte. Să-și facă o casă din ramuri de copac și să mănânce scoarță. Sau, poate că ar fi mai bine să se îndrepte spre oraș. Nu putea fi chiar atât de departe orașul. Cât să fi mers cu autobuzul? Jumătate de oră? Sau poate o oră? În drum o să dea de casele răsfirate în care trăiau oamenii fericiți și totul o să se termine cu bine. S-a ridicat și a luat-o spre liziera pădurii. Să fi mers vreo douăzeci de minute când a ajuns la pădure și a luat-o, după cum credea el, spre oraș.
După încă un sfert de oră pădurea s-a terminat brusc, și nici urmă de case. S-o fi luat în direcție greșită? Îi era atât de sete și era atât de obosit încât nu-l mai interesa nimic. S-a lăsat să alunece la umbra unui copac și a adormit. În vis era încă mic, să fi avut vreo trei ani, și fugea spre tata.
Tatăl se încrunta și-i spunea “viezure, marș de-aici, nici să nu te gândești să te lipești de mine, hai dispari din fața mea, urlătoare odioasă ce ești, fugi la mă-ta, că ea te-a vrut, afurisită pielea pe ea, ce astea-s vremuri de făcut plozi, abia de supraviețuim noi, darămite cu unul ca tine în plus”.
Și el plângea până nu mai avea lacrimi, și nimeni nu venea să-l legende, să-i treacă. Când s-a trezit, era tot acolo, sprijinit de copac, și, la nici trei metri de el, patru perechi de ochi îl priveau înfometați. Șobolani, și-a spus în gând și a început să urle.

Peste vreo trei kilometri, autobuzul s-a oprit și Bondoaca ne-a pus să ne aliniem, din nou, în șir indian. Timp de zece minute, până să ajungem la punctul de întâlnire, degetele mele n-au mai atins umerii nimănui. Eram pedepsită să nu-mi mai sprijin brațele pe nimic.
Când am ajuns la punctul de întălnire, Bondoaca ne-a spus să ne lasăm mâinile jos și să luăm sacii.

– Doi saci de persoană, nu mai mulți. Apoi să porniți. Unul în spatele celuilalt. Două șiruri paralele să fiți. O să fluier din când în când, să nu vă pierdeți. Când vă terminați norma, aveți voie să vă odihniți. De mâncat, vă descurcați voi.

Am mers mult în ziua aceea. Eu înainte, Tara în urma mea. Adunam cât puteam noi de repede,descărcam la punctul de descărcare. Adunam în minte și calculam cât mai aveam. Ca să treacă timpul mai repede, Tara îmi povestea despre Taormina. Încet, încet, poveștile ei m-au prins. Eram și eu acolo sus, cățărată pe o piatră din ultimul rând, în teatrul grecesc. De sus, scena părea mică. Și atât de departe. La un moment dat, n-am mai auzit nimic. Sacii erau plini și grei. Se lăsase ceața peste câmp iar șirul paralel nu se mai vedea deloc.

– Acum e momentul, mi-a spus Tara.
Am luat din sac vreo patru cartofi, i-am îndesat în buzunare și am luat-o la fugă. Am fugit până n-am mai putut respira. Când și-a dat seamacă lipseam, Bondoaca a început să fluiere. Să urle în megafon. Să numere. Două șiruri paralele din care doar noi lipseam. Nu s-a obosit să vină după noi.
Am mers așa vreo două ore. Eram prea obosite să continuăm. Ne țiuiau urechile de atâta liniște. Așa, învăluit de ceață, câmpul părea să respire. Ni s-a făcut deodată frică. Extrem de frică. Ne-am așezat pe pământul jilav și am început să plângem. N-o să ajungem niciodată nicăieri. Și nimeni n-o să vină să ne caute. Eram singure, înfiorător de singure. Doar foșnetul pădurii se auzea, în depărtare. Poate într-acolo ar trebui să ne îndreptăm. .
Când am ajuns la liziera pădurii, ne-am oprit, obosite, ne-am așezat sub un copac și am adormit. Când ne-am trezit, patru perechi de ochi ne priveau înfometați. „Sobolani”, ne-am spus, și am leșinat. Când ne-am trezit, l-am văzut pe Lav. Se învârtea în cerc în jurul unui morman de oase. Nu părea să ne recunoască.

– Mie mi-e cam foame, a spus Tara, aș hali ceva.
A scos bricheta din buzunar și a făcut un foc din crengi uscate. La urmă a scos cartofii din buzunareși i-a pus pe foc. .

– Uite, asta numesc eu libertate. Să te poți bucura din nimic.
N-am contrazis-o. După ce am terminat de mâncat ne-am învârtit și noi în cerc în jurul oaselor. Apoi am stins focul și am pornit agale, spre oraș.
Câmpul era învăluit în ceață, nu putea să ne vadă.