Abisuri

Patru ore și patruzeci de minute, zbor direct. Paris-Erevan. Băieții au fost galanți și m-au lăsat să stau la geam. Patru ore și patruzeci de minute trec repede când încerci să citești cât mai multe despre locul în care vei ajunge. Prima deplasare în “interes de serviciu”, prima din multe altele. Noul meu job, de arhitect, tot la Orange, în “divizia” internațională. Ezitasem mult să ies din zona de confort dar până la urmă încercasem oceanul cu degetul. A doua încercare de a ieși din zona de confort dădea semne bune. Prima încercare, cu doi ani în urmă, fusese o catastrofă. “Un mic eșec”, cum ar spune optimiștii, din care era musai să învăț câte ceva. Prima încercare mă zvârlise din divizia de dezvoltare software pentru aplicațiile on line Orange France într-o lume plină de tabele excel și formule ciudate, într-un colectiv de oameni care se credeau niște mici zeci care le știau pe toate și nu scăpau nici o ocazie să îmi dea de înțeles ca eu nu eram decât un muritor de rând, la ani distanță de năzuințele celor din stratosfera lor, arhitecții.

Revenind la zborul Paris-Erevan. Am aterizat fără întârziere și ne-am cazat la Marriott. Una dintre cele mai maiestoase clădiri pe care mi-a fost dat să văd. După casa radio și palatul poporului. Camera “mea” era imensă, cam cât un apartament cu trei camere din Valea Cetății. Patul era atât de înalt încât aveam un fel de canapea pe care mă cocoțam înaintate să ajung în pat. Ma puteam culca și pe lungime, și pe lățime, încăpeam. Și-ar mai fi putut încape încă trei lângă mine, fără nici măcar să ne atingem.

Prima noapte a fost grea, exista explicația decalajului orar și faptul că mă trezisem cu noaptea în cap. Și mai existau și o sumedenie de întrebări legate de ce căutam eu acolo, la mama naibii, care le erau așteptările, cat de mult va trebui să mă străduiesc ca engleza mea de baltă să sune, cât de cât decent, cum îmi va trece weekendul, cât de îndrăzneață voi putea fi să bat orașul la pas, de una singură. Și multe altele.

Spre patru dimineața – miezul nopții la Paris – am reușit să adorm dar la șapte dimineața – trei noaptea la Paris – a sunat ceasul și am căzut din pat. La propriu. Din pat, pe canapeaua de lângă pat, și, de pe canapea, pe jos. Mocheta era roșie, era foarte moale și mirosea a lăcrămioare. De pe mochetă am ajuns, cu greu, în baie. Baia era cat o garsoniera confort sporit din Steagu, avea o cadă imensă și o cabină de duș în care puteau intra trei, dacă nu patru, în același timp. Doar balconul îi lipsea. Și vederea spre munți. Muntele, însă, era acolo, la o aruncătură de băț distanță, în linie dreaptă. Dincolo de frontiera cu Turcia era muntele Ararat. Simbolul Armeniei se afla pe teritoriul Turciei. Din ce citisem, Armenia din zilele noastre e cam o zecime din Armenia din secolul doi, era noastră. 

Micul dejun îl luam la hotel, suedez, la prânz mâncam la un restaurant de lângă sediul firmei, “cantina”, așa i se spunea, și asta o aflasem înainte să plec de la Jean Michel,  un coleg, fost ostaș al legiunii străine, căsătorit cu o sârboaică, de la care avea și o fată, a doua lui fată cum ar veni, căci se recăsătorise undeva pe la treizeci și cinci de ani. Când îl cunoscusem eu, la o săptămână după ce îmi începusem noul job la divizia internațională, Jean Michel era deja bătrân și ținea morțiș să se lase de fumat. Era un tip umblat prin lume și cunoștea Erevanul pe de rost, căci, după cum îi plăcea să ne povestească dimineața, în timp ce ne beam cafeaua cu croissanti la “cafeteria” din sediul din Arcueil, “spitalul”, cum i se zicea, căci era construit în formă de H, după spusele unora inițial ca spital, convertit după aceea de vreun arhitect isteț în sediu de multinațională, făcuse parte din echipa care se ocupase de înființarea Orange Armenia și petrecuse mult timp în Erevan cu treburile administrative.

Seara mâncam pe unde se nimerea să mai găsim deschis la ora opt, căci șeful meu de pe atunci, unul dintre cei doi băieți amabili care îmi lăsaseră locul la geam în avion, era de genul work alcoolic, cu multe idei fixe, printre care și aceea că “compte rendus des reunions” trebuiau musai să fie trimise prin e-mail la maximum patru ore de la terminarea ședinței, să nu se piardă ideile pe undeva. Și, cum ședințele noastre rar se întâmplau să se termine înainte de ora șapte, cina devenea, de multe ori un accesoriu pe care, cu Pc-urile pe genunchi și cu berea Corona în fața noastră, îl înlocuiam cu un mix de măsline și alune sărate. 

Dar au fost și seri când reușeam, eu și colegul meu de birou, Michel, să ne fofilăm, invocând cele mai trăznite motive și să ieșim să luăm masa în oraș, cu promisiunea fermă ca notele pe marginea ședințelor vor fi trimise pe e-mail înainte de miezul nopții. Și nu știu cum făceam de ne ieșea întotdeauna să ne ținem de promisiune. Chit că încă ne mai luptam cu decalajul orar. Chit ca paturile acelea mari din camerele de hotel îndemnau la nenumărate sieste. Chit ca as fi vrut să pot savura mai îndelung cele mai bune sushi pe care le mâncasem în viața mea – și care, acum, după 15 de ani, tot cele mai bune sushi au rămas, chit că Armenia nu (mai) are ieșire la mare. Doar stanca a mai rămas și bisericile săpate în stânca de pe malul lacului Sevan. Marea interioară, cum i se spune. Asta si ospitalitatea locuitorilor.

În weekend-ul de care îmi fusese atât de teamă să îl petrec așa de departe de casă, am avut plăcuta surpriză să fim invitați într-o excursie de o zi pentru a explora Armenia. După ce am vizitat sediul patriarhiei bisericii apostolice armeniene, situat nu departe de Erevan, la Etchmiadzin și am aflat ca regatul Armeniei a fost primul stat ce a adoptat creștinismul ca religie, în primii ani ai secolul IV, am fost invitați să luăm prânzul la o familie de localnici care ne-au așezat la o masă lungă, acoperită cu o mușama albă și ne-au îndemnat să gustăm din specialitatea locală, vodka de fructe, cum îi spuneau ei, un fel de palinca de pere, după părerea noastră, după care au fript carnea și cartofii în jarul dintr-o groapă săpată în pământ, așezate pe un fel de grătar vertical, carnea în stratul de deasupra, să-și lase zeama peste cartofii așezați în primul strat.

Weekendul a trecut repede și s-a terminat în jurul unui coniac Ararat, celebrul brand armenian al cărui nume provine de la muntele care azi se află de dincolo de frontiera cu Turcia.