Abisuri

Stau în fața unui ecler pitic. Cel mai pitic ecler pe care mi-a fost vreodată să îl mănânc. Cu aproximativ o jumătate de oră înainte, am stat în fața celei mai mici bucăți de somon, acompaniata de cea mai mică porție de salată melanj. Verde. Roșu. Păpădie. Desigur, sosul a creat magia. A repus planetele la locul lor. Și vinul. Și faptul că totul e „din partea companiei”. Primul meu team building. La masă „s-a întâmplat să mă așez” lângă un director de nu mai știu ce. Din nu știu ce divizie internațională. S-a întâmplat este, desigur, o uriașă metaforă. Numele meu a fost așezat, cu bună știință, lângă numele lui. „Să ne cunoaștem, aceasta este deviza serii. Leit motivul. Sloganull. Un tip bine, aș spune. Spre cincizeci de ani, pe acolo. Nevastă, trei copii, casă în Saint Germain en Laye. Costum, cămașă, fără cravată. Acceptă, politicos, lipsa mea de conversație. Dau din cap, că da. Doar să treacă. Îl salută multi, de la alte mese. Când trec pe lângă masa noastră, în drum spre wc, îl salută. Mă simt prost în costumul meu low cost, turcoaz, sintetic sută la sută. Luat la reduceri. Îmi lipesc ochii de farfurie și-mi imaginez un dialog imaginar cu Leo. 

– O să mă culc cu burta goală în seara asta, îi spun eu.

– O să deschizi fereastra larg și o să privești luna, îmi răspunde el.

– Și, la ce crezi că o să-mi folosească luna?, continui eu. 

– La a sparge distanțele dintre luni. La a micșora granițele, răspunde, împiedicat, el.

– Un porumb fiert, cu o felie de pepene rosu, nu mă abțin eu să spun.

– C’est quoi ça ? 

– C’est le minumun nécessaire.

Tipul bine de lângă mine îmi zâmbește. Îi zâmbesc și eu, de ce nu. Au început artificiile, încearcă el să-mi spună. Într-un final, înțeleg. Mă ridic de la masă și îl urmez. De la douăzeci de kilometri distanță, Parisul e doar o amintire. RER A, stația finală Disneyland. Cine și-ar fi imaginat vreodată că o să ajungem aici Leo? De la Leonard.