Abisuri

Dragile mele, 

Ce mai faceți? Nu v-am mai scris de câteva săptămâni, așa este. Nici nu știu când trece timpul și, mai ales, de ce o ia uneori la goană, ca turbatul, și alteori, pur și simplu, se încăpățânează să se învârtă în cerc, cu încetinitorul. 

În ultimele săptămâni am căutat un apartament, în chirie. Eu și Leo. Să ne mutăm împreună. După vreo zece încercări ratate, am renunțat la ideea unui apartament cu două camere și am aderat la ideea unei garsoniere. „Studio”, așa i se spune pe aici. O singură odaie, plus baie, cu duș și wc. Uneori, dacă ai noroc, poți da peste o perla rara, care să aibă și o mică bucătărie, separată de odaie. 

Dar nici cu garsoniera n-am avut noroc. Nu îndeplinim condițiile de venit. Salariile nostre sunt mici, chiria nu trebuie să depășească 30% din venituri. Venitul net, vreau să zic. Impozitele sunt mari aici. La fel ca și chiriile. Odată cu trecerea la euro, prețurile au explodat. Incet, încet, s-au rotunjit, toate, la euro-ul superior. Și, pentru că numerele sunt de 6,55957 mai mici în euro decât în franci, mintea omului are tendința de a considera „firesc” ca un croissant la un euro să para ieftin, în condițiile în care, înainte de trecerea la euro, costa 4 franci. Dar 4 e mai mai decât 6, nu-i așa? 

În fine, revenind. Încă n-am reușit să găsim ceva decent. Și, când spun „decent” mă refer la faptul că nu ne dorim ceva foarte departe de Paris. Nu vrem să locuim în fostele „ghetouri” din nord, sud, est sau vest. 

Oare de ce le spun „fostele”? 

În rest, toate bune. Mare noroc am cu foștii colegi de la Fartec. Dacă n-ar fi ei, mi-aș petrece zilele încercând să găsesc o cale de a mă întoarce acasă. Acasă, în România. Cu toate că știu că nu e un scenariu fezabil. Ar suna ca un mic eșec. Enorm eșec, cam așa ar fi văzut de toți ceilalți. Dar pe mine mă doare în cot de ce gândesc toți ceilalți. Dacă aș decide să las totul baltă aici ca să mă întorc în România, ar trebui să mă despart de Leo. 

V-am spus despre Leo, nu? Leo, de la Leonard. 

Voi? Cum sunteți?