Planificasem călătoria înainte de revoltele din Serbia. Traseu, hotel, timp de parcurs, obiective turistice. Când am aflat de proteste ne-a cam bătut gândul să schimbăm traseul. Bulgaria, Macedonia, Albania, Muntenegru. Patru ore în plus la dus, și tot atâtea la întors.
Prea mult.
Mult prea mult.
În definitiv nici Bulgaria nu e safe safe.
Nici Albania nu e safe safe.
Ținând cont ca îi cerusem explicit lui Chatgpt să ne recomande un hotel în afara Belgradului, care să fie pe traseu și la care să ajungem fără să traversăm Belgradul, nu era dracul chiar atât de negru.
A rămas să o luăm prin Serbia.
La plecare Waze-ul arăta șapte ore și jumătate de drum.
Surpriza frumoasă a fost ca Făgărașul are, în sfârșit, o nouă centură.
Surpriza mai puțin bună a fost ca, odată ieșiți din zona metropolitană Brașov – în fine, plus minus ceva km – până la Avrig nu există nici o benzinărie pe sensul de mers spre Sibiu. Am numărat vreo 3 pe celălalt sens dar la care era imposibil de ajuns – linie continuă.
Pentru ca am fi ajuns prea devreme la hotelul nostru de lângă Belgrad, am decis să vizităm Timișoara.
Și n-a fost deloc o decizie proasta.
Ne-am parcat la o parcare subterană de lângă piața – P700, parca se numea – și șapte minute mai târziu eram în Piața Unirii.
Tare impresionată am fost de centrul Timișoarei. De clădirile ei refăcute, în stil art nouveau sau baroc, de multitudinea evenimentelor culturale, de calmul străduțelor perpendiculare.
N-am avut prea mult timp la dispoziție pentru vizitat, dar a fost suficient de mult încât să simțim «vibe-ul» orașului.
Ritmul în care îi bate inima.
Un ritm cald, aproape ireal de aproape.
Când am ieșit din parcarea subterană, până la hotelul nostru din apropierea Belgradului , waze-ul ne propunea două variante: una prin stânga și una prin dreapta. Pentru ca era mai rapidă, am ales-o pe cea din dreapta.
Din Timișoara până la intrarea în Belgrad nu există autostradă.
Există doar drumuri înguste, pe care cu greu încap două mașini.
Drumul trece prin sate cu multă vegetație, cu case frumoase și multe terenuri agricole și fermă.
Am dat peste tractoare.
Cu toate ca era duminică, am dat peste tractoare și peste căruțe.
Dar nu ne zorea nimeni, nicăieri.
Senzația era aceea a unei întoarceri în timp.
În România, pe vremea când singura autostradă era cea de la Pitești la Bucuresti.
Pe drumul care duce de la Timișoara la Belgrad se circulă, în mare parte din timp, cu 50 de kilometri pe oră și pare ca timpul s-a oprit în loc.
In Belgrad am ajuns pe la șase seara.
Pentru ca la ieșirea din P700 din Timișoara am ales s-o luăm prin dreapta, ca să ajungem la hotelul nostru de lângă Belgrad a trebuit să traversăm Belgradul.
Era fix ultimul lucru pe care ni l-am fi dorit dar uneori o simplă alegere «dreapta sau stânga? » decide totul.
Probabil ca era musai să-i simțim « vibe-ul».
Sufletul.
Culoarea.
Și să ne spunem ca seamănă cu. Dar, cu mai multe coline. La fel de aglomerat dar cu altfel de vibrații.
Bătrânul oraș de pe malurile Dunării care ține să devină tânăr.
Și tare mi-e că va reuși.
Urmarea o găsiți aici.
Abisuri 
Lasă un comentariu