Abisuri

---

Urmarea de aici.

Drumul de întoarcere din Muntenegru prin Nis, nu a fost la fel spectaculos ca cel prin Belgrad, dar a avut și el farmecul lui.

Tuneluri, peste tuneluri.

Hotelul era undeva la marginea orașului Nis. L-am ales special să nu ne trebuiască cinci ore să ieșim din oraș. 

Deja e drum lung până acasă. 

Opt ore jumătate, prin Bulgaria. 

Cel puțin atât indica Google maps.

Citisem că, printre alte servicii, gen piscină, apă, hotelul are și room service și mic dejun inclus. 

În plus, era anunțat a fi un hotel de patru stele. 

În aceste condiții nu mi-aș fi putut închipui niciodată ca nu are restaurant. 

Adică poți servi doar micul dejun și atât. Când am realizat asta era prea târziu ca să mai putem face ceva. 

Drept pentru care, la ora șase jumătate, când întunericul de lăsase deja peste periferia Nis-ului, după opt ore de drum, am intrat la Lidl (nici nu știu prin ce minune ne-a ieșit în drum, pe bucățica de autostradă -14km – traversată, am dat peste o singură benzinărie în care n-am găsit decât sucuri și chips-uri, la fel ca și pe drumurile naționale) și ne-am cumpărat chestii de făcut sandwich-uri: pâine, roșii, pastă de brânză, șuncă, ardei. 

Plus bere. 

După ce ne-am cazat, am luat cina noastră copioasă pe balconul – mișto, de altfel – cu vedere la strada principală.

Camera, relativ mică, era amenajată cu gust iar micul dejun, foarte rafinat, se lua într-un fel de sală de ședințe, de la subsol.

Hotelul, vândut ca fiind de 4 stele, cu tot cu prețul aferent (114 euro) era, în realitate, de 3 stele. 

Posibil ca Serbia să aibă propriile criterii de evaluare, diferite de cele din EU. 

În altă ordine de idei – pe drumul dinspre Muntenegru spre România, prin Serbia, via Nis, si pe porțiunile de drum centura Craiovei și Găești -Târgoviște au fost momente în care m-am simțit teleportata înapoi în timp. 

Anii ‘90. 

Nebunia, sărăcia și haosul acelor ani. 

Câinii fără stăpâni. 

Orașele cu trotuare roase de timp. Magazine-barăci cu de toate. 

Pe de altă parte, pe drumul prin Serbia spre România, am ajuns de la nivelul mării la 1700 m pe un drum cu nenumărate serpentine. În Kopaonik, cea mai mare și mai cunoscută stațiune de schi din Serbia, pe acolo am ajuns. 

Pe cât de rămase în urmă apar satele și orașele de la « câmpie », pe atât de moderne și noi sunt stațiunile montane. 

Și se construiește la greu.

În altă ordine de idei. 

Pe drumul de întoarcere, ne-am oprit să mâncăm undeva nu departe de granița cu Kosovo. Un orășel majoritar musulman, în care bărbații se plimbau în grupuri pe stradă sau își beau liniștiți cafeaua pe terasele cafenelelor, fumând, iar pe stradă, în afară de mine și de o blondă platinata, foarte posibil turistă și ea, alte femei nu mai erau.

Am intrat în România prin Bulgaria.

Pentru 40 km de drum mizerabil prin Bulgaria am plătit 7,47 euro – taxă de drum pentru o săptămână, căci taxa de trecere nu există – plus 6 euro și ceva taxa de pod, la Calafat. 

Una, peste alta, posibil să fi fost mai ok prin Drobeta Turnu Severin. 

Odată ajunși în România, a fost ok până cretinul de waze a socotit necesar să ne propună A1, Târgoviște, DN1. 

Suntem blocați la intrarea în Târgoviște, estimatul de ajuns în Brașov este de trei ore. 

Practic, pentru nici 400 km în România,  (374 mai exact), dintre care 150 pe autostrada, vom face șase ore. 

Categoric waze-ul e de vină. 

Continuarea este aici.