Îi șoptesc suav numărul camerei la ureche. Zice „ce?”, iar eu repet. Abia după ce dă pe gât whisky-ul din pahar îndrăznește să mă întrebe din nou. Îi zic să se ducă dracului și mă car. Etajul unu, camera șapte. Cu vedere spre parcare. După nici zece minute, bate la ușă. A reținut bine? Trântesc ușa după el. Își dă jos cravata. Cămașa. Tricoul. Maioul. Pantalonii din velur și șosetele. Boxerii gri. Divorțul părinților. Copilul singuratic care a devenit. Frustrările. Dimineața se așterne molcom peste oraș.
Lasă un răspuns