Când s-a dumirit ce fel de om e, când zălud, de nu știai în ce ponor i s-au pripășit mințile, când sui sau când bezmetic, a cotropit-o năduful și, fără de zăbavă, s-a oțărât oleacă la el, o dată, de două ori, până într-o dimineață când, cu obidă i-a spus să se ducă, s-o lase-n tihnă pe ea. Dar el n-a vrut. O să-i fie urât fără ea, i-a zis, dar ea n-a vrut să-l audă. Să nu-l prindă dimineața lângă ea, așa i-a grăit copilului cu ochii mari și albaștri, care încerca s-o înțeleagă, dar nu reușea.
Lasă un răspuns