« Norocul si-l face omul cu mana sa » imi tot spunea bunica incercand sa-mi dea o noua perspectiva tristetiilor cotidiene. O priveam dorind sa o pot crede pe cuvant dar parca ceva in spatele privirii fortat aprobatoare imi spunea ca lucrurile nu pot fi chiar atat simple si la indemna oricui.
In plus, auzisem ca destinul isi baga uneori si el coada amestacand zaruri déjà aruncate obligandu-te a te extrage din prea caldutul culcus din spatele armurii construita pe post de aripa ocrotitoare si trimitandu-te a te descoperi si redescoperi in mars fortat. Teoria destinul deja sortit a fost poate una dintre exceptiile mele de la propriile reguli impuse. Caci aveam , inca de la acea varsta frageda , tendinta chinuitoare de a despica firul in patru, a-i alege bucatile defecte si i a le considera ca sigurul tot posibil pentru ceea ce va urma. Nu ca norocul imi parea ceva la indemana oricui (si mai ales nu a mea) dar nu puteam concepe modelul sortii trasata ca si carare de argint de o putere divina si imposibil de deturnat.
Am fost dintotdeauna adancita in ganduri profunde. Suflet solitar ascuns de frunzele unui copac ? As spune mai degraba un fel de sclava a prea multor intrebari nepuse dar in asteptare de raspunsuri.
Copil fiind, imi inventam jocurile si apoi le daruiam ceilorlati odata cu mine. Imi placea de exemplu sa cred ca nu suntem singuri. Ca exista pe undeva o stea ca a noastra plina cu altii ca noi si ei in cautarea noastra. Si ca, daca nu i-am putut descoperi pana acum, ar fi doar o mica vina a celor s-au amuzat pe seama altora si le-au stins, cel putin temporar, dreptul de a crede in minuni. Dar ca nimic nu este pierdut atata vreme cat vor mai exista visatori gata de a-si parasi patura asternuta de altii si a se incumeta sa spere ca vor putea salva lumea doar prin incapatanarea de a nu renunta la a transforma incredibilul in credibil. Drept pentru care, la caderea noptii, ne tranteam cu totii in cerc in exact mijlocul astfaltului si priveam linistea cerului rugandu-ne sa ne pice, cu putin noroc, steaua aceea direct in mijlocul cercului (in cerc, caci invatasem ca este forma poate cel mai aproape de un aproape perfect echilibru). O secunda de sansa care ne-ar fi putut schimba lumea.
Anii au trecut, credintele s-au maturizat , pilonii inradacinati in visele copilariei nu s-au clintit.
Ganduri extirpate din povestea mea, inspirate de cuvintele din duzina lui psi si preluata de sara, redsky, anaid, rokssana, scorpio, cita, dictatura justiţiei
Abisuri 
Răspunde-i lui Remediu « Abisuri Anulează răspunsul