De obicei am tendinta de a lua lucrurile prea in serios. Ma cred pe cuvant cu mana pe inima generalizand genul acesta de comportament la cam toti ceilalti. Ii cred pe cuvant – adica de ce nu i-as crede ? In definitiv nu sunt unica autentica cu cuvant de pe lumea asta. Uneori reusesc sa negociez ceva concesii, alteori doar daruiesc ceva concesii. Se mai intampla cateodata si ceva exceptii , din alea nedorite si imposibil de anticipat, pe care as dori din tot sufletul sa le pot evita dar tot degeaba.
Si atunci ma oblig sa cred ca ceea ce am crezut cu 5 secunde inainte este doar o fateta si nu un tot, ca exista multe alte puncte de vedere, nu neaparat inca cunoscute de toti dar poate cunoscute si testate de altii inainte, de altii din aceia ce-mi stau in fata in sir indian, de altii cu care n-am reusit sincronizarea in idei dar carora ma conving intr-un sfarsit ca merita sa le acord o dara de incredere ca sa pot avansa.
Chiar si asa, impinsa de la spate de ideile altora, ma fortez sa ma adaptez pentru a nu opune prea multa rezistenta , imi aleg o forma deformata, putin alungita si bine lustruita de fraze de incurajare si ma arunc in necunoscutul celorlati, crezandu-i inca pe cuvantul dat : ca totul se transforma si se cizeleaza cu putina vointa si ceva putere de convingere colectiva – adica adunata de pe ici pe colo de la mine si altii ca mine , convinsi si ei de posibilitatea solutiei finale. Dar uneori , cand lumea imi e inca draga, incep sa realizez ca impulsul de origine al celorlalti s-a pierdut undeva pe drum , lasandu-ma pe mine doar cu mine si cu ideile celorlalti. Si atunci incep sa-mi dau avant de una singura , spunandu-mi ca finalul e si el pierdut pe undeva pe drum poate nu chiar foarte aproape de sfarsit. Ma uit in jur: aproape nimeni , ceva doar urme de fugari in ceata . Avansand, incerc sa-i iert pe toti ce doar m-au dus cu vorba. Inca incerc.
Abisuri 
Răspunde-i lui Iartă-mă… « VeroVers Anulează răspunsul