Iertarea de pe urma


De obicei am tendinta de a lua lucrurile prea in serios. Ma cred pe cuvant cu mana pe inima generalizand genul acesta de comportament la cam toti ceilalti. Ii cred pe cuvant – adica de ce nu i-as crede ? In definitiv nu sunt unica autentica cu cuvant de pe lumea asta. Uneori reusesc sa negociez ceva concesii, alteori doar daruiesc ceva concesii.  Se mai intampla cateodata si ceva exceptii , din alea nedorite si imposibil de anticipat, pe care as dori din tot sufletul sa le pot evita dar tot degeaba.

Si atunci ma oblig sa cred ca ceea ce am crezut cu 5 secunde inainte este doar o fateta si nu un tot, ca exista multe alte puncte de vedere, nu neaparat inca cunoscute de toti dar poate cunoscute si testate de altii inainte, de altii din aceia ce-mi stau in fata in sir indian, de altii cu care n-am reusit sincronizarea in idei dar carora ma conving intr-un sfarsit ca merita sa le acord o dara de incredere ca sa pot avansa.

Chiar si asa, impinsa de la spate de ideile altora, ma fortez sa ma adaptez pentru a nu opune prea multa rezistenta , imi aleg o forma deformata, putin alungita si bine lustruita de fraze de incurajare si ma arunc in necunoscutul celorlati, crezandu-i inca pe cuvantul dat : ca totul se transforma si se cizeleaza cu putina vointa si ceva putere de convingere colectiva – adica adunata de pe ici pe colo de la mine si altii ca mine , convinsi si ei de posibilitatea solutiei finale. Dar uneori , cand lumea imi e inca draga, incep sa realizez ca impulsul de origine al celorlalti s-a pierdut undeva pe drum , lasandu-ma pe mine doar cu mine si cu ideile celorlalti. Si atunci incep sa-mi dau avant de una singura , spunandu-mi ca finalul e si el pierdut pe undeva pe drum poate nu chiar foarte aproape de sfarsit. Ma uit in jur: aproape nimeni , ceva doar urme de fugari in ceata . Avansand, incerc sa-i iert pe toti ce doar m-au dus cu vorba. Inca incerc.

15 gânduri despre &8222;Iertarea de pe urma&8221;

  1. Pingback: BunDeCitit.ro
  2. „Si atunci ma oblig sa cred ca ceea ce am crezut cu 5 secunde inainte este doar o fateta si nu un tot, ca exista multe alte puncte de vedere”… treaba-i ca sunt poate prea multe fatete a unui singur tot… si cat de multe maini, dar mai ales idei n-ar veni in sprijin… oricum decizia finala ne aparetine… si raspunderea

    1. Mai sunt si momentele si contextele si emotiile trecatoare si influenta celorlalti… Decizia ne apartine si efectele ei , si mai apoi ne apartine si iertarea pasului gresit in cunostiinta sau nu de cauza

  3. E greu de facut comment la ce ai scris tu. Pentru ca toti, intr-un moment sau altul, ne identificam cu aceste cuvinte. Toti cadem in plasa promisiunilor, toti luam de bun ceva ce n-am testat si cercetat deloc, ne luam dupa un organ rosu ce bate toata ziua si ne trimite uneori pe paduri. Dar iertarea trebuie sa vina. Mai devreme sau mai tarziu, asta chiar nu conteaza. Eu i-am iertat pe toti, si nu vreau sa sune a superioritate, ci vreau sa se inteleaga faptul ca iertarea face sufletul senin. Iar eu sunt senina din cap pana in picioare, si asa vreau sa raman. Excelent articol, m-a pus pe niste ganduri…

    1. Iertarea vine odata , poate nu intotdeauna imediat , depinde de fiecare. Cel mai greu e sa te poti ierta pe tine ca nu te-ai ascultat indeajuns demult incat sa ai increderea necesara a -ti urma feelingul …

  4. probabil că şi la mine s-ar fi adunat o listă destul de lungă „de iertat” şi încă o anexă cu „încercări”, ca şi la fiecare, de altfel, dar nu mi-am adăugat lista asta ca şi o problemă în căpşor; nu merită! dacă e să meargă relaţia dintre doi oameni mai departe, merge de la sine: suişuri, coborâşuri…fără iertări dramatice şi pupături şi strângeri în braţe după; acceptăm firea oamenilor, nu le-o iertăm, cred; şi, probabil că şi eu am încăput în câteva liste bune, de unele am cunoştinţă, de altele nu, în unele am nimerit poate din întâmplare, în altele voit; însă eu, în loc de „iartă-mă”, prefer să zic „îmi pare rău că…” atunci când consider că am greşit, altfel mi se pare aşa, un cuvânt oarecare, sec…am zis de curând un „iartă-mă”, dar am fost ironică, fiindcă era pentru un mizilic, pe care acel cineva l-a transformat într-o mare dramă; ba, mai mult, dacă se cerea ca unul din noi doi să zică „iartă-mă”, tocmai persoana respectivă se afla în acea poziţie, în fine…am zis şi Tiberiu, iertarea e un steag alb, pe care-l fluturăm precum ni-i cheful, dorinţa ş.a.m.d.🙂

    1. Pai cand simt ca ai gresit si esti gata sa recunosti , musai sa pronunti ceva fraze de regret , recunoasterea unei erori nu este un semn de slabiciune. Mai greu mi se pare cand trebuie sa ii ierti pe altii , mai ales cand acei altii ce nu recunosc ca au gresit dar tu stii , caci le-ai simtit greseala pe propra-ti piele

  5. Pingback: Remediu « Abisuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s